Cum au trait Bellu, Lipa si Patzaichin revolutia din '89! "Prima mea satisfactie era ca pot sa port parul lung!"

Rep: Ce faceati in decembrie 1989?

Octavian Bellu: In timpul evenimentelor din decembrie 1989 eram la Deva, in pregatire, nu am iesit in strada, asa cum au facut-o altii. Imi aduc aminte ca antrenamentele s-au desfasurat normal. Bineinteles ca la un moment dat si noi ne-am ingrijorat, pentru ca am inteles ca urmau sa vina la Deva niste coloane de muncitori de la Hunedoara, iar dupa antrenament ne-am dus si noi sa vedem ce se intampla. Nu am prins momentul in care au avut loc manifestatii acolo si ne-am intors, mai ales ca trebuia sa avem grija de copii.

Ne-am intors in cantonament si ne-am uitat si noi la cestiri se dadeau la tv, ascultam ce zvonuri mai circulau.

Familia mea era la Ploiesti, iar acolo nu au fost evenimente prea spectaculoase asa cum au fost la Timisoara sau la Sibiu, unde au fost si victime. Normal ca ne-a fost teama si noua, pentru ca zvonurile pe atunci circulau cu mare rapiditate. Unele se confirmau, altele nu. A fost o perioada de incertitudine. In primul rand, nu stiam ce sa facem cu fetele de la Deva, aflate in cantonament.

Nu aveam posibilitatea sa luam legatura cu familiile lor prin telefoane mobile. Nu stiam daca sa le trimitem acasa, apoi am aflat ca nu circula trenurile si ne gandeam sa le ducem noi cu microbuzul nostru darapanat de atunci. Totusi, fetele erau din zone diferite ale tarii si nu puteam sa le ducem pe fiecare acasa.

A fost o perioada in care nu stiam ce se intampla exact si ce masuri sa luam. Singura decizie logica pe care am luat-o a fost sa inchidem cantonamentul si am asteptat sa aflam oficial sau neoficial vesti de la cei din federatie, care erau mai aproape de evenimente. Am asteptat o zi, doua, sa vedem ce facem cu grupul de 20 de fete.

Cele care au solicitat sa plece acasa le-am dat drumul, insa fiind o perioada mai delicata, majoritatea au preferat sa stea la Deva, in cantonament. Scoala era destul de izolata, sub cetate, deci nu putea fi expusa la niciun fel de problema.

Apoi, incet, incet, lucrurile s-au linistit, iar impreuna cu Federatia am hotarat ce facem cu fetele. Sportivele s-au dus o perioada si s-au pregatit la cluburi, pentru a fi mai aproape de familii, iar dupa o perioada lotul s-a reunit.

Nu ne gandeam noi la impactul revolutiei asupra sportului in acele momente. Va dati seama ca atunci ne doream ca lucrurile sa treaca fara efecte negative si nu ne gandeam la sportul romanesc sau la ce va fi peste 10-20 de ani. Fiecare ne faceam griji pentru familiile noastre, la situatia aceea care putea deveni exploziva.

Erau niste evenimente inedite pentru noi, chiar si pentru antrenori, pentru ca nu prinsesem nici razboiul si nu stiam ce sa facem. Prima reactie a fost una normala, aceea de a-i apara pe copii, pe noi si sa ii lasam pe cei care aveau abilitatile sa faca ceva sa rezolve situatia.

Evenimentele se derulau foarte rapid de la o ora la alta, nu stiai pe cine sa crezi, iar informatiile de la televiziune erau, la un moment dat contradictorii. Nu stiai unde e focarul mai mare, se vorbea despre teroristi, la un moment dat, si nu stiam incotro se indreapta acestia.

Deva, fiind oras foarte mic, fara o importanta strategica deosebita, nu putea sa aduca ceva in plus pentru acele evenimente, decat prin faptul ca acolo era Valea Jiului, cu un bazin muncitoresc foarte puternic. Se astepta o reactie pe masura potentialului pe care il avea la ora respectiva Valea Jiului.

Rep.: Cum au fost anii care au urmat? Cum e acum?

Octavian Bellu: Ceea ce faceam eu inainte de '89, am facut si dupa aceea, antrenam lotul olimpic de gimnastica. Eu zic sa lasam istoria sa-si spuna cuvantul, pentru ca si pe vremea aceea au fost lucruri ce ar putea fi catalogate pozitive. Dupa '89 s-au facut multe lucruri bune, dar si altele care nu sunt deloc de laudat. La 20 de ani dupa Revolutie nici acum lucrurile nu sunt foarte clare si nu se poate spune daca a fost mai bine sau nu inainte.

E normal ca mare parte din cei mai batrani din sport sa spuna ca in vremea comunismului era mai bine, pentru ca pe atunci exista o competitie nationala, acea mult hulita "Daciada", totul era gratuit, erau in functie mai multe baze sportive, antrenorii erau mai multi, sportivii erau mai multi, iar din acest punct de vedere le dau dreptate. Totusi, dupa '89, sportivii sunt mult mai bine premiati, au alte facilitati si au o posibilitate sa acumuleze ceea ce castiga, pentru ca in timpul comunismului nu primeau premii in bani.

Acum mai primesc si cate 500 de metri de pamant, o masina, un apartament sau mai stiu eu ce. Pe atunci, varfuri ale sportului nici nu visau la asemenea premii. Pe atunci, sportivii care participau la marile competitii circulau mai liberi, insa acum se circula mult mai usor, mai ales daca vom intra si in spatiul Schengen.

Eu nu pot sa analizez ce a fost bine si ce a fost rau atunci si acum, din punct de vedere al cetateanului. Ca a fost dictatura, ca se statea la cozi imense la carne de porc, la paine sau la lapte. Acum gasesti si Ferrari si Rolls-Royce, dar trebuie sa ai si cu ce sa le cumperi. Cred ca istoria se aseaza ea singura in 10, 30 sau 50 de ani si nu trebuie sa stam noi sa analizam.

Ivan Patzaichin: "Dupa '89, prima mea satisfactie era ca pot sa port parul lung fara sa imi mai spuna cineva ceva!"

Rep.: Ce faceati in decembrie 1989?
Ivan Patzaichin: In timpul evenimentelor din '89 eram in cantonament la Caciulata, iar acolo nu prea au fost incidente. Am ramas in cantonament pana prin 28 decembrie, apoi am revenit prin Bucuresti. Urmaream tot timpul la televiziune ce se intampla, am tinut contact cu cei din federatie. Noi am fi vrut sa ne intoarcem acasa, dar cei de acolo ne spuneam mereu ca e mult mai bine sa ramanem la Caciulata, pentru ca e mult mai bine pentru noi.

La un moment dat, chiar sotia tot imi spunea: «Vino acasa! Lumea zice ca tu esti la Dinamo si tragi cu pusca! Vino acasa sa te vada lumea!».

Chiar daca eram la Caciulata am avut emotii tot timpul. Erau trei hoteluri in complex si am organizat paza. Era o centrala telefonica, iar pe baieti ii puneam acolo sa o pazeasca. Mai primeam cate o amenintare ca vin teroristii de la Sibiu la Bucuresti, in fiecare seara.

Rep: Ce sperati atunci?
Ivan Patzaichin: In acele momente ne gandeam ca vor veni vremuri mai frumoase, mai bune, vom trai mai bine si vom avea posibilitati mai mari. Dar, o spun cu regret, nu prea s-au intamplat aceste lucruri, mai ales in sport. Pe moment, a fost bine, pentru ca ne-am recapatat baza sportiva. Primul lucru dupa Revolutie, m-am dus la Snagov si mi-am recuperat baza.

Noi fusesem izgoniti de acolo, iar in locul nostru au venit pionierii. Pe 30 sau pe 31 m-am dus acolo si am ocupat baza.

Nu cred ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu, poate noi sportivii o duceam ceva mai bine, dar nu pot sa spun ca era asa. Erau restrictii, erau probleme mari. Erai supravegheat si nu puteai sa faci nimic. Acum este totusi putina libertate, poti sa te exprimi. La mine era problema parului, eu aveam mari probleme pentru ca purtam parul lung. Prima mea satisfactie era ca pot sa port parul lung fara sa imi mai spuna cineva ceva.

Elisabeta Lipa: "Avem democratie si cred ca ne-ar mai trebui putina ordine si disciplina!"

Rep.: Ce faceati in decembrie 1989?
Elisabeta Lipa: Imi amintesc foarte bine tot. Atunci cand a inceput, nu realizam ce inseamna o revolutie. Vedeam tot felul de miscari cu care nu eram obisnuiti. In acele momente eram la refacere la Eforie si am venit cu trenul de la Constanta spre Bucuresti. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns in gara se tragea. Erau niste sportivi care stateau la geam, se uitau sa vada ce se intampla si a trecut un glont pe langa ei, dupa ce a trecut prin geam.

Tin minte ca eram cu sotul meu in masina si nu mai stiam pe unde sa mergem, pentru ca erau peste tot patrule si agitatie mare in oras. Erau moment de care nici nu vreau sa-mi amintesc. In acele zile nu am iesit deloc din casa si ma uitam doar la televizor la ce se intampla prin tara.

Fiecare ne temeam pentru viata noastra, pentru viata celor dragi. Nu stiam ce amploare puteau sa ia lucrurile. Nu stiam cine in cine trage si am preferat sa stam in casa pana a trecut toata nebunia. Nu ne gandeam noi atunci la ce schimbari vor avea loc. Nu-mi venea sa cred ca vad toate acele evenimente.

Rep: Cum vi se pare lumea sportului acum?

Elisabeta Lipa: Pe vremea lui Ceausescu poate era mai multa disciplina, mai multa frica, dar faptul ca nu puteai sa iesi din tara, iar cei care reuseau plecau de tot, era destul de rau. Noi, sportivii, mai ieseam cand mergeam la competitii si nu puteam sa ne plangem. Daca aveam nevoie de o casa primeam aprobare, daca doream o masina, la fel. Acum situatia este altfel, castigi bani si poti sa-ti cumperi ce vrei. Avem democratie si cred ca ne-ar mai trebui putina ordine si disciplina. Pana la urma, daca ne uitam la alte tari, la nemti de exemplu.

Ei reprezinta un model pentru noi. Nu au ajuns ei atat de corecti si de cinstiti fara sa stie de frica. In momentul in care bagi mana in buzunar incepi sa te gandesti daca fac bine sau nu. Probabil ca asa ar trebui sa fie si la noi. Sa fie legile drastice, sa nu se circule haotic si sa stim si noi putin de frica.