"30 de ani in care n-au mers niciodata singuri!" Mihai Mironica despre titlul ISTORIC castigat de Liverpool in Anglia

Liverpool a devenit campioana cu 7 etape inainte de finalul sezonului, lucru nemaireusit de vreo alta campioana in cei 132 de ani de existenta a ligii engleze. Liverpool de acum este singura echipa din istorie care detine in acelasi timp si trofeul din Premier League, si cel din Champions League, si cel din Campionatul Mondial al cluburilor si Supercupa Europei. Omul care a gestionat practic acest proiect, Jurgen Klopp, este singurul manager din istorie care in primele lui 4 sezoane intregi la o echipa din Anglia a cucerit si trofeul Champions League, si pe cel din Premier League.

In astfel de momente de euforie maxima pentru suporterii lui Liverpool, nu putini si-n Romania, cand vad un mesaj al unui fan Liverpool care spune “We’re Champions of everything” (Suntem Campionii la orice), cu trimitere la cele 4 trofee detinute in premiera in acelasi timp, as vrea sa relatez o experienta din acesti 30 de ani de asteptare, una dintre cele mai profunde pe care le-am trait pe un stadion.

Am fost la Liverpool cu ocazia unui meci de campionat cu Aston Villa. Un meci banal desi pentru fanii lui Liverpool nu exista acest concept, Anfield fiind plin si la acea partida. Fac aici o paranteza anecdotica de dinainte de sosirea la stadion. Eram la hotel, ma pregateam sa plec spre Anfield si vad un tip in tricoul nationalei Romaniei. Intru in vorba cu el si-mi spune ca este irlandez, venit cu familia s-o vada pe Liverpool. Normal, il intreb cum de e imbracat cu acel tricou in drum spre Anfield. In replica, ma intreaba el ce-i in neregula cu tricoul. Ii spun ca sunt roman si ca acela este tricoul nationalei mele. Mi-a spus ca habar n-avea, ca el l-a cumparat de pe Sports Direct si ca este perfect pentru ca a costat 5 lire si este rosu. Nu-i pasa ca pe el era sigla FRF.

Am ajuns la stadion, mi-am luat locul in tribuna doua. Cum spuneam, arena plina ochi. Liverpool era in Groapa Marianelor. Se afla pe 8 in campionat, jocul nu mergea, asa cum avea sa se intample si in acel 0-0 cu Villa, aflata si ea la ani lumina de vremurile de glorie. Doua echipe care au cucerit Cupa Campionilor in ani consecutivi, Liverpool in ‘81, Aston Villa in ‘82, se zbateau acum intr-un duel mediocru din no man’s land-ul clasamentului. Chiar si asa, intr-un meci lipsit de spectacol, plin de frustrari, tot stadionul lui Liverpool l-a aplaudat la iesirea de pe teren pe Heskey, varful lui Villa care jucase la Liverpool inclusiv intr-un an istoric, 2001, cu 5 trofee. Dar fara titlul din Premier League...

Spectacolul a fost insa pentru mine in tribune. In tot acel context mohorat, cu echipa cazuta, n-am auzit o silaba de contestare la adresa jucatorilor. N-am vazut o voce care sa se ridice agresiv, n-am vazut un om care sa se revolte. Sigur ca frustrarea, supararea printre fani era la cele mai inalte cote. Dar echipa era sustinuta in continuare. In jurul meu, barbati si femei de toate varstele, copii. Mai vedeam pe cineva strangand pumnii, cu dintii inclestati sau mormaind ceva pentru sine. Dar atat. Eram “mesmerizat”, vorba lui Bela Karoly cand ne povestea cum a fost lumea din tribune la un exercitiu perfect al Nadiei. Numai ca eu eram “mesmerizat” (to mesmerize = a fascina), de public, nu de jucatori.

Am iesit de la meci dupa o remiza alba, un joc negru si o experienta plina de culoare. Acum, cand exista atata frenezie, fericire, extaz pe langa Anfield cu ocazia cuceririi acestui titlu de campioana, imi aduc aminte de acel moment cand suporterii erau alaturi de echipa in mijlocul desertului, al pustietatii. Am trecut atunci pe langa statuia legendarului Bill Shankly, cel care spunea ca “daca nu ne poti sustine cand pierdem sau facem egal, nu ne sustine cand castigam”. I-am cunoscut atunci pe fanii care merita cu adevarat acum sa sarbatoreasca pentru ca nu i-au lasat pe jucatori sa “mearga singuri”, vorba faimosului imn, atunci cand era mai rau.