INTERVIU A împlinit 48 de ani, dar este încă cea mai rapidă femeie din România!
Atletism
Fosta mare atletă deține patru recorduri naționale de viteză.
Ionela Tîrlea (48 de ani, împliniți pe 9 februarie) este considerată una dintre cele mai valoroase atlete din România în ultiimii 30 de ani. Ea are în palmares medalii la Jocurile Olimpice (argint, Atena 2004, 400m garduri), Campionate Mondiale (aur, CM Indoor 1999, 200m / bronz, CM Indoor 2004m, 4x400m), Campionate Europene (aur, CE 1998, 400m garduri / aur, CE 2002, 400m garduri) și Jocuri Universitare (aur, JU 199, 400m). De asemenea, sportiva născută la Horezu (jud. Vâlcea) deține încă recordurile naționale în probele 100m, 200m, 400m și 400m garduri, fiind încă cea mai rapidă atletă din istoria României, deși unele performanțe datează de peste 25 de ani.
Cum te-ai apucat de atletism?
Povestea asta cred că o știe foarte multă lume, a fost absolut întâmplător. La mine nu a fost o selecție propriu-zisă, cum se face de obicei, la un concurs de atletism, de cros sau să vină antrenorul prin școli. Eu eram într-un coafor cu mama, care venise să se coafeze, și sora mea. Întâmplător în acel coafor se afla și prima mea antrenoare, doamna Viorica Enescu, care din păcate nu mai este printre noi. Eram copii, alergam, ne zbenguiam pe acolo și ne-a întrebat dacă vrem să mergem la atletism. Sincer, nu prea știam ce înseamnă atletism, ne-a explicat dumneaei. A doua zi ne-am prezentat la stadion, cam așa a început povestea carierei mele.
A fost dragoste la prima vedere cu atletismul?
Pentru mine, da. Mi-a plăcut foarte tare. De multe ori mama mă oprea să merg la antrenamente, voia să pun accent pe carte, dar eu făceam tot posibilul să ajung la stadion.
Te-au văzut mereu atletă sau ai luat în considerare o altă meserie?
Când eram mică, la început, nu pot să spun că m-am văzut atletă sau că m-am văzut pe cele mai înalte podiumuri. Nu conștientizam, în momentul în care am început. Dar, ușor-ușor, prinzând drag de acest sport, de competiții, de medalii, îmi doream să fiu una dintre sportivele bune. Nu aș putea să spun un anumit moment în care am conștientizat că pot fi sportiv profesionist, să fac carieră și să fiu medaliată. Prima dată am îndrăgit atletismul și restul a venit de la sine. La început nu conștientizam că un campion olimpic este la cel mai înalt nivel posibil, dar îmi doream să fiu printre primii.
Ai încercat și un alt sport în copilărie?
Da, am încercat și alt sport, care nu mi-a plăcut atât de tare. Culmea, înotul, sport pe care îl practică acum fetița mea. Am practicat înotul, mi-a plăcut oarecum, dar nu la fel de mult ca atletismul. Era la modă, când eram eu mică, să se meargă la un bazin de înot. Nu am fost făcută pentru înot, din păcate. Alt sport, pe care îmi place să-l privesc este tenisul de câmp. Nu îl joc, dar îl urmăresc mereu cu plăcere.
Cum se descurcă fiica ta la înot?
Vrea să-mi calce pe urme, să facă sport de performanță, dar are doar 11 ani. Nu practică atletismul, nici noi nu am insistat foarte tare. Ei i-a plăcut de la început să se bălăcească, așa a început povestea ei. Acum face înot de performanță, are destul de multe medalii, în jur de 50, este campioană națională la categoria ei de vârstă. Eu sper să se țină de acest sport, important e să facă mișcare și să facă sportul care îi place ei.
E moda cu David Popovici acum?
Ea a început sportul înainte de a fi moda cu David Popovici, dar David este ca un plus pentru motivația ei. Toți copiii visează să fie David Popovici și toți părinții visează ca ai lor copii să fie David Popovici.
Cum e să fii cea mai rapidă femeie din România în continuare?
Dețin recordurile la 100 metri, la 200 metri, la 400 metri și la 400 metri garduri. Este frumos. La momentul acela nu mă gândeam cât de mult vor rezista aceste recorduri. Este normal ca recordurile să fie bătute. Mă mândresc că am recorduri naționale, în continuare, dar, în același timp, îmi doresc ca o altă atletă să-mi calce pe urme și să-mi bată recordurile. Asta înseamnă un plus pentru România, ar însemna că avem un sportiv foarte talentat. Țin minte clar doar că cel de la 200 metri a fost stabilit în 1999, atunci când am câștigat mondialele.
Sunt peste 25 de ani de atunci. Anul acesta se împlinesc și 20 de ani de la medalia olimpică de la Atena...
Îmi amintesc cu foarte mari emoții de finala de la Atena. Fiind în finală cu o concurentă din Grecia, care a și câștigat (n.r. - Fani Chalkia), atmosfera a fost... De vis pentru ea, dar pentru mine a fost foarte apăsătoare, din cauză că efectiv tot stadionul striga numele ei. Adversara îmi era și prietenă, mi-a devenit și mai bună prietenă după competiție. Dar a fost o atmosferă apăsătoare, mi-a fost foarte greu să mă concentrez. Știam că ea este mai bună decât mine, dar îmi doream în sufletul meu să câștig cursa. Din păcate, nu s-a putut, dar și locul al doilea e bun, spun eu. Nu îmi vine să cred că au trecut 20 de ani. La finalul anului trecut, am dat Muzeului Sportului medalia mea de la JO de la Atena. Ca să poată să o privească și alții și cred că acolo este și în mare siguranță. Mi-am dorit să fiu pe prima treaptă a podiumului la JO, dar nu s-a putut și sunt foarte mulțumită și cu locul doi.
Cum ți se par perspectivele atletismului românesc pentru Olimpiada de la Paris?
Nu prea îmi place să dau prognosticuri, sunt alte persoane care au cunoștințe mult mai bune în acest moment. Eu sper ca la Jocurile Olimpice de la Paris atletismul, care rămâne sportul apropiat de sufletul meu, să facă o figură frumoasă. Potențial există. Așteptăm o surpriză frumoasă din partea Alinei Rotaru, care a luat medalie la ultima ediție a Mondialelor, din partea Biancăi Ghelber-Perie și din partea altor sportivi. Cred că avem sportivi valoroși care pot să ne surprindă plăcut.
Mai faci sport, mai alergi după atâta alergătură?
Din păcate nu, nu îmi mai permite timpul. În momentul în care m-am lăsat de sport nu am mai dorit să merg la stadion. Probabil după 20 de ani așa se întâmplă pentru toată lumea și nu mai ai chef să mergi să alergi. Acum sunt momente când îmi doresc să pot să fac mișcare, dar nu prea mai am timp. E adevărat că dacă îți dorești foarte tare îți faci timp. Nu mai fac aproape deloc mișcare, din păcate.
Cum reușești să te menții în formă?
(râde) Mă cenzurez la mâncare, să spun așa. Mănânc destul de puțin și echilibrat.
Atletismul este un sport dificil din punct de vedere al sacrificiului alimentar? E ca la gimnastică, unde sportivele coborau pe geam ca să-și cumpere ciocolată?
Nu. Cred că nici la gimnastică nu mai sunt vremurile acelea, în care se sărea pe geam. Cred că fetițele constientizează care sunt beneficiile unei alimentații sănătoase. Atletismul nu este ca gimnastica, nu este ca alte sporturi unde se impune o anumită siluetă și greutate. Poți să mănânci orice, dar să fie o dietă sănătoasă și benefică pentru a practica un sport de performanță. Dar nu ai opreliști din acest punct de vedere, trebuie doar să mănânci echilibrat și nu în cantități foarte mari. Cu cât ai o greutate mai mare, cu atât mai greu îți va fi pe pistă și atunci trebuie stabilit un echilibru.
Ai fost tentată vereodată să te faci antrenoare?
Nu, niciodată. Eu pot să spun că am rămas tot în sport, dar în spatele sportivilor. Lucrez la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, îmi place ceea ce fac. Sunt în sport, simt fenomenul în continuare, doar că nu de pe stadion. Pot să spun că din spatele lor, de la birou. Nu am experimentat niciodată dacă e un consum mai mare ca antrenor, dar mergând la competiții de atletism sau la cele de înot ale fiicei mele, îmi dau seama că un antrenor se simte ușor neputincios. Nu am fost tentată niciodată să mă fac antrenoare, dar nu se știe niciodată.
Foto - Gabriel Chirea, capturi PRO TV Sport, Getty Images
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
