Cătălin Oprișan aduce un ultim omagiu atletei care alerga cu un clopoțel la gleznă: ”Na, să vezi cum câștigă astea cu fundul mare și sâni imenși!”

de Cătălin Oprișan

”Vorbeau numai cu băieții, așa că am întrebat dacă se mai organizează ceva. Mi-au zis că au terminat-o deja, că noi, fetele, să tragem de noi. Atât! Ceva de genul să facem tot ce putem. Voi, femeile, sunteți alea cu fundul mare și sâni imenși!”, a auzit.

Erau la Chepstow, în Țara Galilor. Februarie 1976, IAAF World Cross Country Championships. Carmen Valero a alergat perfect, terminând prima, înaintea rusoaicei Kazankina, specialista. A atacat când mai era un kilometru, a rezolvat cazul. La sosire, tipul de la federație. Atunci a urlat: ”Na, să vezi cum câștigă astea cu fundul mare și sâni imenși!”. ”Îmi pare rău!”, a încercat, timid, oficialul. ”Am înțeles cum gândești, las-o moartă!”. Valero tocmai devenise prima spanioloaică din istorie care reușea o asemenea performanță!

Avea o soră mai mare. Probleme de respirație, astm. Așa că familia a fost nevoită să se mute în munții Cerdanyola, acolo unde două din trei persoane se rătăceau. Așa că asta mică, de opt ani, a primit un... clopoțel la gleznă! Da, o formă rudimentară de... GPS, dar extrem de necesară. ”De la vârsta aia mi-am dat seama că alergarea e un mod de viață pentru mine, o necesitate. În familia mea nu exista tradiție pentru așa ceva. Dar eu fugeam non-stop! Curând, mi-am dat seama că o jumătate de oră nu-mi ajunge, aveam nevoie de 60 de minute. Tatăl meu nu mai știa ce să facă!”, avea să declare peste ani.

În 1974 a văzut ce înseamnă concursurile serioase. Doi ani mai târziu era campioană mondială!

Când s-au mutat la Sabadell, surorile Juana și Maria Antonia Soler și-au dat seama că fata are talent. Alergau la clubul din localitate, au insistat ca domnișorica să vină cu ele. La 12 ani s-a băgat, pe fals, să alerge la cursa Jean Bouin, pe Montjuic, în Barcelona, pentru că nu primise licența. ”Teodora Rodriguez”, s-a prezentat. După ce a cucerit două ediții consecutive de Campionat Spaniol de Cross Country pentru Tineret, a trecut la seniori. A debutat în 1974, doi ani mai târziu era, deja, cea mai bună din lume. O epocă de pionierat, o epocă în care alergătoarele de pe palierul ei nu erau luate în seamă. 

”Nu-i interesa de noi, se făceau ședințe cu băieții, ce durau și 10 ore. Apoi, programul fetelor era rezolvat în fix 10 minute! Ne spuseseră cum suntem, le cunoșteam mentalitatea, trebuia doar să dăm tot ce putem!”.

S-a gândit să le închidă gura tuturor. Opt ani a dominat competițiile din Spania. A urcat pe podium la 800, 1.500. 3.000 și 5.000 de metri. A ajuns la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, prima atletă spaniolă din istorie. ”Am greșit enorm la 1.500, unde aveam șanse la medalie. E cel mai mare regret al carierei mele!”.

În martie 1977, al doilea titlu de Campioană Mondială, la Düsseldorf, în fața ”aurului” de la JO, Liudmila Bragina. Prin 1980 a început să bată vânt de retragere. Federația îi recunoștea doar puțin meritele, n-a devenit, niciodată, profesionistă. ”Cu banii pe care i-am primit pentru titlurile mondiale, mi-am luat floricele la film”, adăuga. Începea o perioadă ciudată: se retrăgea, revenea, năștea, se retrăgea iar, iar revenea.

Până în 1987, când a decis că e gata. Nu primise permsiunea de la merge la campionatele de profil din Polonia... A plecat acasă cu două titluri mondiale, trei naționale, la 800 m., șapte la 1.500, patru la 3.000, unul la 5.000, două la 1.500 indoor și opt la cross-country. 

Așa i-au spus: ”Mama atletismului spaniol!”

Prin 1999, așa, în joacă, s-a băgat la Maratonul de la New York, pe care l-a terminat în trei ore și 13 minute. 

”A venit în fața mea și mi-a spus că nu voi merge la Mondiale. N-am disperat. Ok, îți pui o fustă și te duci tu! M-au trimis imediat!”

Deși băieții lui Cervantes o consideră cea mai mare atletă a lor din istorie, niciodată n-a uitat de unde a plecat. Lucra și la federație, dar și la o bancă din Sabadell. ”Am fost femeie, mamă și campioană”, avea să spună. ”O rebelă cu cauză”, parafrazând capodopera lui James Dean. ”M-am luptat cu toți, deși aveam doar 1,69 metri și 49 de kilograme”. 

La început de 2024, fetița care alerga cu un clopoțel la gleznă a plecat.