Și nu mai doare. Acum nu mai doare nimic. Andru Nenciu, după medalia de aur a Biancăi Perie Ghelber
Atletism
Bianca Perie-Ghelber a cucerit miercuri seara, la Munchen, aurul în proba de aruncarea ciocanului, cu un rezultat de 72,72 m. Sportiva antrenată de Mihaela Melinte devine prima atletă din România campioana europeană după 2002, când Ionela Tîrlea urca la 400 m garduri pe prima treaptă a podiumului.
Și doare. Doare din ce în ce mai tare.
Zilele trec greu la Snagov. Uneori e o liniște asurzitoare, alteori zgomotul ritmic de pe teren creează o acustică înspăimântătoare. Orchestra fiarelor din sala de forță provoacă oboseală auditivă.
Bianca e intrată într-o morișcă. Morișca iubirii pentru una dintre cele mai tehnice probe din atletism. I-a trecut dorul de halatul alb. Când era mică voia să devină medic. Lua meticulos fiecare păpușă din șirul indian așezat la ușa ei din cameră și îi făcea câte o injecție. Trecutul devine ceva difuz. A fost o vreme...
O vreme când nu știa că va fi atletă. Până când...
...Până în ziua când comentariul din difuzorul televizorului îi acoperă gândurile. E o competiție de atletism. N-are legătură cu boxul, nobila artă practicată de tatăl ei. Dar îi trezește interesul.
Lucică Cucoș, unchiul ei, o ia pe stadionul din Roman. Bubuituri, pocnete, voinici care lansează discuri, sulițe, sferoide din fier. "E ca un teatru de război" își spune Bianca în gând. Și aventura începe! Rătăcește pe portativ, pe culoare, dar se oprește tot în cercul de aruncări. Lumina soarelui îi pare mai veselă și alege aruncarea ciocanului.
Dar doare. Doare din ce în ce mai tare.
Anii în care câștigă prestanță în lume o fac să-și împingă limitele la maximum. Sunt anii trepidanți în care ia aur mondial la junioare. Și încă unul. Mai vine unul! Ajunge la patru medalii supreme la juniori. Știe că rezultatele o obligă și la seniori. Și n-are zi liberă.
Știe că e un fulg purtat de vânt în armata de adversare solide, cu masă musculară, grele. Dar spune că are ac de cojocul lor. Le bate prin tehnică, prin explozie și viteză de reacție. Și poartă în minte peste tot vorbele maestrului Dan Serafim - "decât să lipsesc de la un antrenament - mai bine îmi tai o mână!". Așa îi pisa creierul "Părintele aruncătorilor din România".
Bianca scrâșnește din dinți. Și depășește cu hotărâre lupta interioară care o macină. Știe că trebuie să se îngrașe pentru a face față bătăliei cu rivalele cu o statură impresionantă. Nu o ia ca pe o corvoadă. Tatăl i-a zis să nu lase garda jos. Niciodată! Și nu-l va dezamăgi.
Și doare. Doare din ce în ce mai tare.
Nouă luni în cantonament la Snagov. Două luni la Slănic Prahova. Doare că medalia nu vine la CM sau CE. Și o ia de la capăt. Se încruntă. Ridică din umeri. Dă din cap cu un aer de îndoială. "Să merg mai departe?", e întrebarea care-i străfulgeră mintea. Își rumegă tristețea și se întoarce în Snagov.
La Vila E. Unde trezirea i-o dă la 9 fără un sfert un cor de vrăbiuțe. Doarme iepurește din cauza stresului. Tot la pirueta perfectă se gândește. "Uneori simt că o iau razna, e ca într-o închisoare aici", îi transmite reporterului, în urmă cu zece ani și ceva.
"În viața asta de închisoare mă motivează doar... Doar faptul că munca pe care o depun mă va ajuta să ajung pe primul loc la Jocurile Olimpice, Mondiale sau Europene", îi mai zice reporterului, pe un ton coborât. Tot în urmă cu zece ani. Zece ani și ceva.
Și doare viața în cantonament. Doare din ce în ce mai tare.
Dar Bianca e îndrăgostită până peste cap de proba aleasă. A trecut prin labirintul întortocheat al probei unde în care fiecare detaliu înseamnă metri sau centrimetri în plus. A trecut peste accidentele ivite firesc.
Uneori i se rupe sârma, alteori mânerul. Ba chiar se împiedică în timpul piruetelor și se prăvălește în cercul de aruncări.
Uită de vestiarul în care mirosea a dispreț, în concursurile internaționale. Când adversarele îi ziceau pentru a o intimida că a greșit vestiarul, că e atât de slabă că va zbura odată cu ciocanul care cântărește 4 kilograme!
Cariera Biancăi e presărată cu de toate. Dezamăgiri, ritm, suspans, zâmbete, răsturnări de situații, victorii și Victoria.
Și doare. Doare din ce în ce mai tare când realizează că nu știe dacă va mai continua.
Umorul nu o părăsește nici când știe că va aduce pe lume o fetiță. E 2015, an preolimpic. Zice că s-a umflat ca 'Gogoașa Înfuriată' din logoul magazinului. Soțul ei, Viorel Ghelber, îi dă putere și îi spune cu voce blândă că se va întoarce, cândva, în arenă.
Bianca are 25 de ani în ziua în care devine mamă. Și, la patru săptămâni după ce o aduce pe lume pe Victoria, iese în cuptorul de afară pentru a face câțiva pași. Unde altundeva? Desigur, pe terenul din Roman.
Revenirea în activitate se face greu. Mânată de vocea antrenoarei sale, celebra Mihaela Melinte, Bianca (CSA Steaua) își face triumfător come-back-ul. Și o ia treptat. Ratează Rio dar la Tokyo e pe 6 în finală.
O medalie ce avea să vină până la urmă. Și chiar de aur, aseară, la Munchen, după 72,72 m fenomenal.
Acum nu mai doare.
Nu mai doare nici amintirea zilelor din apăsătorul cantonament.
Nici umărul dislocat cândva. Nu mai dor nici vorbele aruncate de campioanele nesimțirii din trecut. Nici rănile din palme. Nici tălpile.
Și nu mai doare.
Nu mai doare nimic când Bianca face turul stadionului din Munchen cu Victoria în brațe și medalia în jurul gâtului.
Bianca are 32 de ani și știe că fiecare grimasă pricinuită de o durere în cei 25 de ani de carieră a meritat.
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
