Cătălin Oprișan urcă în ring pentru a spune povestea românului Teodorescu, care l-a pregătit pe Lennox Lewis: ”Fără Adrian în colțul de la Seul, nu câștigam titlul olimpic!”

De Cătălin Oprișan

Când antrenorul de box le-a deschis ușa, pe jos au zărit o saltea și vreo patru saci de dormit. Părea o baie dezafectată, dar profesorul îi spunea doar atât, ”dependință”. Probabil că multe dintre organismele ce reglemantau situația minorilor n-ar fi fost de acord cu așa ceva, dar vocea sa, gravă, făcuse lumină.

”Este perfect, vă rog să mă credeți. Aici dorm câțiva dintre sportivii mei, n-au unde într-altă parte. În plus, cât au până la sală, undeva la patru-cinci metri”, glumise el, arătând, cu o mișcare a capului, ringul. Când fotograful se dăduse un pas mai în spate, să tragă un cadru mai larg, lovise ceva ce părea a fi o plintă. La o cratiță distanță se afla frigiderul... Sportivii de care vorbea, nu doar DORMEAU, ci TRĂIAU acolo! Ziaristul mai încercase o întrebare, dar răspunsul îl dezarmase: ”De ce să-l pui pe un copil sărman, din afara orașului, să plătească o chirie dacă se poate odihni într-o dependință?”.

Adrian Teodorescu boxase, mult, la Constanța. Adunase ceva medalii, dar antrenoratul părea că-l atrage mai mult. Așa că prin 1968, pe la un 30 de ani, agățase mănușile în cui – chiar dacă acesta pare un șablon – și începuse să se rodeze pregătind juniori. Era ambițios, stătea ore în șir în sală.

Peste vreo cinci ani, l-au pus să preia secția de box a clubului ”Farul”. Urmarea? Medalii de campioni ai României, doi ani consecutiv, 1973 și 1974. Apoi, participările la ”Mănușa Litoralului”, faimosul turneu pugilistic, unde, prin 1982, îi antrena, printre alții, pe Sali Adem, Ion Corneanu, Florea Zamfir ori Dănuț Gontariu.

În 1983, când s-a ivit ocazia, s-a suit într-un avion. Doar dus! S-a stablit în Canada, în Etobicoke, Toronto. Și-a deschis o sală, pe The West Mall. Curând, boxerii din zonă au apărut să apară. Auziseră de ”dictatorul român”, cum se autobotezase Teodorescu și, deși porecla părea să-i țină la distanță pe cei mai slabi, sportivii veneau, pentru că tipul era topit după box.

”Când am pășit, pentru prima oară, acolo, da, fix așa am avut și eu senzația, că unii dormeau chiar și sub ring! Nu glumesc! Am intrat, la 6.00, am ieșit după miezul nopții. Ei, tot acolo”, își amintea de primele zile Domenic Filane Figliomeni, participat, pentru Canada, la două ediții de Jocuri Olimpice. 

”Am trăit într-o groapă de gunoi, plină cu șoblani. Îi ziceam Cușca. A fost un iad. Nu aveam bani, m-am angajat, part-time, la cei de la Casey’s. Apoi am auzit de Adrian și de sala lui. Am plecat de la Sarnia la Toronto pentru a mă pregăti cu el. Da, am dormit și acolo!”, completa Steve Molitor. Nu prinsese Jocurile Olimpice, dar, ca și Filane, românul făcuse din ei campioni ai Jocurilor Commonwealth. 93 de victorii și 11 înfrângeri, înainte să treacă de la amatori la profesioniști. 

Revanșa lui Lewis, cu Teodorescu!

Cu ceva vreme înainte de Seul, 1988, Teodorescu primise un telefon. Lennox Lewis dorea să-l antreneze. În 1984, la Los Angeles, englezul care reprezenta Canada, trecuse de un pakistanez, dar se oprise în ”sferturi”, în fața americanului Tyrell Biggs, cel care avea să cucerească titlul olimpic. Uriașul de la supergrea fusese pregătit de Arnie Boehm, care-l pusese pe rebelul din estul Londrei pe linia de plutire, devenind ”tatăl pe care boxerul nu-l avusese niciodată”, dar acum se dorea ceva mai mult.

Teodorescu a ajuns la Seul cu Lewis. Teofilo Stevenson, veteranul, spusese că se retrage înainte ca guvernul cubanez să anunțe boicotarea Jocurilor, dar, cu toate acestea, 17 boxeri din 17 țări veniseră în Coreea de Sud. În turul de încălzire, Lennow avea să-l culce la podea pe kenianul Crispine ”Chris” Odera. În ”sferturi”, Ulrich Kaden, din Germania comunsită, un tip care-l invinsese pe Stevenson de trei ori. În camera din Satul Olimpic, Teodorescu adusese cu el un televizor portabil și un aparat video. Nimeni nu știa de unde făcuse rost de înregistrare, dar două zile priviseră la meciul din 1987, când germanul, campion european, îl învinsese pe Lewis, la Belgrad.

”Aveam două obiective: să mergem mai departe și să-ți iei revanșa, da?”, urlase Adrian, iar elevul său trecuse mai departe. În semifinale driblase un polonez, de cinci ori campion național la el acasă, apoi a venit ultimul act, din 2 octombrie 1988, despre care se vorbește și astăzi. 

Riddick Bowe a fost mai bun în prima repriză, a lovit de mai multe ori, dar arbitrul din Germania de Est l-a depunctat, pentru că scosese capul la înaintare, de vreo trei ori. Comentatorul Fernando Pacheco Jimenez, ”The Fight Doctor”, cel care-i stătuse de multe ori în colț lui Muhammad Ali, nu fusese de acord cu decizia. Teodorescu se enervase tare, dar nu țipase la Lennox. Îi zisese doar să aibă grijă ca americanul să nu-l mai lovească neregulamentar, cu acele lovituri de cap. ”Te-a prins de trei ori într-o repriză. Trezește-te!”. 

În repiza a doua, Lewis și-a curentat, rapid, oponentul, care a fost numărat până la opt. Apoi, l-a lovit, din nou, puternic. După a doua numărătoare, arbitrul a oprit lupta și i-a dat titlul olimpic canadianului, chiar dacă ”The Fight Doctor” urla că nu e drept. ”Nu pot să-mi imaginez că ar fi fost alt scenariu”, spunea, după ani, marele campion. ”Fără Adrian în colțul de la Seul, nu câștigam titlul olimpic!”.

În 2008, s-a zvonit că niște băieți sunt dispuși să ofere 25.000.000 de dolari pentru o reeditare a meciului Lewis – Bowe. Chiar dacă Lennox se ambalase puțin –  ”să aștepte până ies la pensie ca să-mi pronunțe numele, apoi mă reîntorc și-l bat gratis!” – iubitorii boxului au spus că Adrian Teodorescu a fost cel care l-a sfătuit pe marele campion să nu accepte așa ceva...

Dar Lennox Lewis nu avea să fie singurul boxer cu care Teodorescu scria istorie la Seul, pentru sportul canadian: Egerton Marcus obținea o medalie de argint la ”mijlocie”, un ”boxieur” interesant, ce deprinsese tainele acestui sport de la… mama sa, luptătoare în Guiana!

Adrian a continuat să pregătească băieți de succes, Chris Omar Johnson și Marc Leduc (decedat, 2009, într-o saună) întorcându-se, de la Barcelona, în 1992, cu medalii de bronz. 

Prin 2008, a fost acuzat de hărțuire sexuală, de către o sportivă de 21 de ani, cu care lucra de ceva luni. Ancheta a stabilit că este vorba, de fapt, de vreo opt acuzații. A fost eliberat pe cauțiune, 100.000 de dolari canadieni, cu o condiție, însă: să nu mai interacționeze, niciodată, cu o femeie care practică boxul!!!

Într-o zi, în sală i-a intrat o domniță. ”Avea să fie totul pentru mine!”, declara, peste timp, Mandy Marie Brigitte Bujold. Se mutase în de pe acum faimosul ”Atlas Boxing Club”, de lângă Yorkdale Mall. ”Nu era un antrenor de box obișnuit, mereu vedeai un zâmbet pe buze la el”. Mandy, ca multe alte sportive, se apucase de boxat în afara Torontoului, dar venise aici pentru ”cizelare”. Din păcate, starea de sănătatea a antrenorului se înrăutățea. ”Am petrecut trei ani și jumătate cu el. Era slăbit, îi era, mai tot timpul, frig! Așa că a început să mă antreneze din biroul său, făcându-mi semne cu mâna. Târziu mi-am dat seama că sunt, de fapt, terapia sa”...

Bujold, dar și Filane, au spus că el iubea pe toată lumea, dar cei de la ”Boxing Canada” nu-i întorceau sentimentele. Poate era gelozie, poate pentru că lucra cu ”uneltele” școlii vechi de box. Dusese mulți sportivi în loturile naționale, arareori, însă, prindea un loc în avion, pentru a merge alături de ei la competițiile importante…

Când reporterii l-au întrebat despre Dumnezeu și despre religie, a spus că boxul este totul pentru el, iar sala, biserica. S-a stins în primele zile de decembrie, 2016. O boală a sângelui îl terminase. Slujba de pomenire s-a făcut în sala de sport…