Marian Leondraliu a fost invitatul unei noi ediții a emisiunii Poveștile Sport.ro, moderată de Andru Nenciu. Fostul pugilist și-a amintit de meciul care l-a pus față în față cu mai tânărul Floyd Mayweather, între cei doi fiind o diferență de șapte ani.
Partida a avut loc la Campionatul Mondial din 1995, românul a fost dezavantajat la decizia finală, a pierdut confruntarea, însă preferă să considere episodul ca pe cel mai frumos al carierei. Acum, la 30 de ani de la acel moment, Marian Leondraliu continuă să fie în fenomen, în box, dar ca antrenor.
Marian Leondraliu, singurul român care s-a luptat cu Floyd Mayweather, a rămas în box
Și-a deschis o sală în localitatea 1 Decembrie (la 10 kilometri de București) și scanează fiecare puști care îi calcă pragul, cu gândul că va putea să îl aducă acolo unde nu a reușit el să ajungă, să devină campion mondial. Corectează fiecare lovitură în sac a copiilor și visează să îi vadă sus chiar dacă îi e greu.
Câteodată vine cu bani de acasă pentru a-i convinge să rămână la box, dar de multe ori nu reușește.
Deocamdată, Marian Leondraliu nu vede în viitorul apropiat un tânăr care să atragă atenția la nivel internațional, dar e convins că boxul românesc își va reveni până la urmă și se va pune problema la Jocurile Olimpice care va fi numărul de medalii. Ultimul podium ocupat de România la Olimpiadă datează din 2004 (Atena), când Ionuț Gheorghe cucerea bronzul. Ultimul și singurul aur olimpic la box a fost cucerit de România în 1956 (Melbourne), prin Nicolae Linca.
În 2024, România a avut doar un reprezentant la JO de la Paris, pe pugilista Lăcrămioara Perijoc.
Marian Leondraliu, multiplu campion național la box, a luptat cu Floyd Mayweather în 1995
Speranțele lui Marian Leondraliu cu privire la un viitor mai bun în boxul românesc, activitatea din propria sală de antrenament și contextul actual din sportul de la noi au fost împărtășite într-o nouă ediție a emisiunii Poveștile Sport.ro:
”Tinerii trebuie să asculte de antrenor, pentru că trebuie să înțeleagă ce se vrea de la ei. (...) Stadiul boxului românesc nu prea... s-a dus ce era înainte, în generația mea. Am avut doar un reprezentant, o fată, la Olimpiada din acest an, ceea ce e foarte trist! Noi (n.r. - România), care veneam mereu cu medalii de la Olimpiadă.
Să nu uităm că ultima medalie olimpică a fost la Atena, în 2004. A trecut ceva timp de atunci. Dar, sperăm că vom scoate în curând un campion olimpic. Sperăm, fiecare sală muncește pentru titluri naționale, mondiale.
(N.r. – E mai greu să fii pugilist sau antrenor?) E greu de ambele părți. Ca pugilist e greu pentru că sunt cantonamentele, partea de slăbit, anii petrecuți fără familie. Ca antrenor e greu pentru că trebuie să vorbești cu fiecare copil în parte. Când stai în colț, pumnii pe care îi ia copilul simți că îi iei tu. Cel puțin așa sunt eu! Când văd că ia un pumn copilul, sunt afectat eu.
Nu trebuie să îi transmiți copilului, în meci, că ai emoții. Mi s-a întâmplat de multe ori să îl simt pe antrenorul meu emoționat și îi spuneam că o să câștig, și câștigam. Mi le transmitea, dar nu mă afecta. Acum, eu încerc să nu transmit pugilistului emoția mea.
(N.r. – Cât de greu îi e să țină copiii talentați la box) E foarte greu, copiii sunt foarte inteligenți și nu am nici resurse să îi țin la box. Să îi convingi verbal, din gură... e mai greu! Eu îi duc până la juniori, de la tineret nu pot să îi mai țin. Au nevoie de un venit, iar clubul nu îl poate plăti.
De multe ori venim cu bani de acasă și avem probleme cu soțiile, cu familia. Bucuria cea mai mare, când am început boxul și eram copil, era după antrenament, când îmi dădea o ciocolată antrenorul. Eram un om fericit! Era greu să îmi cumpăr o ciocolată.
Apoi, să primesc trening, o pereche de adidași. Era o bucurie extraordinară! Primul trening l-am păstrat vreo cinci ani. Făceam antrenament cu treningul vechi, ca pe cel nou să îl am de bun”.
.jpg?fm=jpg&q=80&fit=max&crop=4886%2C3648%2C570%2C0&w=190)
