Fotbalul este un limbaj universal, o punte peste generații, o formă de artă și o sursă de emoții care, uneori, reușesc să aline chiar și cele mai adânci răni. Anul 2024 ne-a arătat toate aceste lucruri, iar România, prin calificarea la EURO, ne-a reamintit ce înseamnă speranța.

Sunt Ionuț Stoica, un tânăr jurnalist, care, la nici jumătate de an de la primul articol publicat, a avut șansa să fie martor la Campionatul European din Germania. Pentru mine, EURO 2024 nu a fost doar despre fotbal. A fost despre noi, despre o țară întreagă care a redescoperit cum e să viseze.

Vin dintr-o generație care nu a prins magia lui Hagi, Popescu sau Balaci. Am crescut cu povești despre "Generația de Aur" și cu regretul calificărilor ratate în ultimele momente. Să văd România trecând de preliminarii neînvinsă a fost, pentru mine, un moment de neuitat. Încă îmi răsună în minte golul lui Mihăilă din meciul cu Elveția. Am țipat de fericire, iar țipătul meu s-a pierdut în oceanul de bucurie al milioanelor de români.

Am țipat când am văzut grupele

Când au venit grupele, emoțiile au crescut. Ucraina, Belgia, Slovacia – adversari puternici, dar echipa noastră a arătat că nu e doar o poveste frumoasă. Am trăit fiecare meci cu inima la gură.

Primul joc, împotriva Ucrainei, m-a prins acasă, alături de colegul meu de apartament, și de o bere rece. Golul lui Stanciu din minutul 29 a transformat liniștea serii într-o explozie de bucurie. Vecinii mei au făcut grătar în curte și au țipat la fiecare reușită, iar eu, din balcon, le-am ținut isonul. S-a terminat 3-0.

Meciul cu Belgia a fost diferit. Eram la redacție, relatând scorul în direct. Deși am pierdut, jocul nostru m-a făcut mândru, am țipat cu fală și cu foc.

Ultimul meci din grupă, împotriva Slovaciei, a fost decisiv. Am egalat cu un penalty transformat de Răzvan Marin și, când fluierul final a consfințit calificarea, am simțit cum o țară întreagă respiră din nou. Povestea EURO 2024 nu s-a oprit aici. Optimiști, am continuat să visăm. Chiar și după meciul cu Olanda, pierdut cu 3-0, nu am simțit înfrângere. Am țipat din nou, dar nu de supărare, ci de mândrie.

În acea seară, ploaia torențială a spălat străzile Bucureștiului, dar nu a putut stinge focul din inimile românilor. În centrul vechi, tricolorul s-a împletit cu luminile barurilor, iar imnul României s-a auzit mai tare ca niciodată. În drumul meu spre casă, într-un autobuz plin ochi, oamenii cântau, săreau și... țipau.

Euro 2024 nu a fost doar despre un turneu, ci despre cum o echipă a reușit să scoată la lumină ceea ce avem mai frumos: unitatea, speranța și pasiunea. Într-un moment în care, personal, mă simțeam pierdut, fotbalul m-a găsit. Și, odată cu el, m-am regăsit și eu.

Așadar, hai să țipăm pentru națională! Hai să țipăm pentru fiecare bucurie pe care ne-o oferă!

Mult așteptata Cupă Mondială ne bate la ușă, ce-o să faci?

Anul 2024, prezentat de Sport.ro în editoriale de redactorii Sport.ro:

CITEȘTE ȘI: Gabriel Chirea scrie despre "majoritatea tăcută" din sportul românesc

CITEȘTE ȘI: Florin Caramavrov scrie despre Mihai Leu

CITEȘTE ȘI: Radu Stroe scrie despre Simona Halep

CITEȘTE ȘI: Vali Andronescu scrie despre Helmut Duckadam

CITEȘTE ȘI: Mihaela Simion scrie despre Bernadette Szocs