SPECIAL | C'mon, England: fotbalul s-a întors acasă! Fotbalul feminin englez și „războiul” de 101 ani pentru o performanță uriașă! Istoria Angliei și recordurile doborâte la Euro 2022 

Astfel, „leoaicele” au pus capăt unei așteptări de 56 de ani pentru câștigarea unui trofeu major în fotbalul feminin, după victoria superbă, în prelungiri, 2-1, contra Germaniei.

Fotbalul feminin a căpătat o mare amploare în ultimii ani, în primul rând datorită jocului, devenit din ce în ce mai atractiv, dar și prin prisma starurilor care s-au remarcat întâi la echipele de club, iar apoi la echipele naționale. După echipa de fotbal feminin a Barcelonei, care a făcut spectacol în sezonul trecut în campionat și în UEFA Women's Champions League, acolo unde a pierdut finala în fața lui Olympique Lyon, scor 1-3, dar a și doborât recorduri mondiale de audiență, la acest turneu european, naționala Angliei a strălucit.

Startul a fost unul neașteptat însă pentru fotbalul feminin englez, astfel că trofeul câștigat în această vară este cu atât mai important cu cât, în urmă cu peste 100 de ani, fotbalul feminin a fost interzis în Anglia, timp de 50 de ani!

De la interdicție până la adorație... doar 101 ani

În pofida faptului că Anglia a dat lumii cel mai iubit sport, fotbalul feminin nu a fost văzut cu „ochi buni” la început. Federația engleză a interzis fotbalul feminin în 1921 timp de 50 de ani, motivând, la acea vreme că fotbalul „nu este potrivit pentru femei”.

Astfel, până în 1971, fotbalul feminin a fost interzis în Anglia, iar în momentul ridicării interdicției, meciurile erau oficiate de voluntari ai federației feminine. 

Pat Gregory, fostă secretară a guvernului, pune succesul echipei moderne pe seama „bărbaților și femeilor din federația feminină care nu au renunțat”.

Gill Coultard, jucătoare cu 119 prezențe la națională a vorbit pentru The Athletic, recunoscând: „Eu numesc generația mea Generația Pierdută. Am stat pe loc. Când am ajuns în finala de la Euro 1984, am crezut că vom fi 'parașutate', dar din 1984 până când federația engleză a preluat federația feminină, în 1993, nu s-a întâmplat asta. Dar când au preluat mă gândeam că totul va exploda pentru noi”. 

Anglia s-a calificat la Campionatul Mondial în 1995, iar speranțele lui Coultard erau ridicate, însă jocul nu a convins. Pentru acel turneu, naționala nu a beneficiat nici măcar de o cameră de întâlniri în hotel și nici de autocar care să le ducă la antrenamente și meciuri.

Revoluția din '98

În 1998 a început revoluția în fotbalul feminin englez, când naționala a ratat calificarea la Mondial, iar antrenorul part-time de atunci, Ted Copeland, a fost demis. 

Directorul tehnic al federației engleze de la acea vreme, Howard Wilkinson a tatonat terenul și a purtat discuții cu Hope Powell, care în 1998, la 31 de ani, avea să renunțe la tricoul de joc și să devină prima antrenoare full-time din istoria naționalei Angliei de fotbal feminin. 

„Hope a fost un titan. Timp de mulți ani, Hope a fost responsabilă pentru absolut totul. Ea a pus fundațiile pentru tot ceea ce este acum. A trebuit să se lupte pentru tot, să se lupte chiar și să primească un birou pe Wembley, nu doreau să îi ofere unul. Astfel de lucruri nu le realizează ceilalți”, a spus, pentru The Athletic, Brent HIlls, cel care i-a fost secund.

Cu un staff limitat, Hope Powell a reușit să pună pe picioare fotbalul feminin în Anglia, în pofida faptului că totul era împotriva ei. Aceasta a reușit să restructureze fotbalul și să alcătuiască un sistem la tineret, astfel încât fotbalul feminin să se poată dezvolta. Diferențele dintre Anglia și restul țărilor erau uriașe, după cum își reamintește chiar ea. 

„Eram o națiune într-un declin rapid. Prăpastia dintre noi și restul echipelor de top ale lumii devenise abisală”, recunoaște Hope în cartea sa, Hope: My Life in Football.

Hope Powell: cea care a readus speranța în fotbalul feminin englez 

În momentul numirii lui Hope, naționala Angliei de fotbal feminin juca în medie 5 meciuri pe an, în timp ce celelalte țări aveau la activ 15 sau 20 de meciuri. Acest lucru s-a văzut chiar la primul meci al lui Hope Powell pe bancă, cel cu Suedia din iulie 1998, când jucătoarele sale nu făceau față din punct de vedere fizic intensității, fiind la mare distanță de Germania sau Statele Unite. 

Astfel, Hope a început să organizeze meciuri de pregătire, în afara programului competițional și a reușit să convingă firma Umbro să realizeze echipamentele echipei. A făcut și „angajări”, iar Louise Fawcett a devenit primul fizioterapeut full-time al naționalei, având și sprijinul lui Jill Chapman, care lucra part-time. Graham Keeley devenea primul antrenor cu portari. Staff-ul lui Hope avea mai multe roluri decât cele desemnate, iar asta era din cauza lipsei de personal. 

Dr. Pippa Bennett și Dawn Scott, omul de știință specializat în sport au jucat un rol crucial în transformarea echipei. În cazul lui Scott, aceasta a trebuit să „construiască” totul de la zero. Forma fizică a jucătoarelor a fost testată în cantonamente, acolo unde tehnologia era limitată, iar dispozitivele de urmărire ale formei și moțiunile de mișcare păreau din altă lume.

Cea mai mare problemă a lui Scott a fost să fie un sprijin pentru jucătoare în momentul în care ele nu se aflau în Anglia, astfel că le trimitea prin poștă programe individuale de antrenamente jucătoarelor, care erau amatoare, având programe de muncă full-time. Responsabilitatea era astfel a jucătoarelor să își găsească locuri în care să se antreneze pentru a se pregăti de convocări. 

În 2001, federația a creat mai mult de 50 de centre de excelență care să ofere antrenamente de calitate pentru jucătoarele talentate. Powell a cerut o sponsorizare din partea Wilkinson de 50.000 de lire sterline pentru a amenaja centre regionale astfel încât senioarele să se poată antrena local. Jucătoarele trebuiau să facă două sesiuni impuse pe săptămână încât să reducă din diferența de formă față de rivale, pe lângă cele de la club, în timp ce „jonglau” și cu locurile de muncă. 

Federația a plătit ulterior personal calificat pentru a le antrena pe jucătoare, iar ulterior Dawn Scott a adus-o pe Barrie Beasley, campioană la haltere pentru a pregăti un program fetelor în care să folosească greutăți: „Era mai greu. Încerci să ai un ipact asupra comportamentului lor și asupra stilului de viață în termeni de nutriție, recuperare, hidratare fără suportul unui club profesionist sau fără un mediu de așa natură”, a spus Scott. 

În același an, 19 jucătoare au primit un loc într-un program sponsorizat în totalitate la centrul de dezvoltare Loughborough. Federația acoperea taxa de școlarizare, cazarea și antrenamentele, obiectivul fiind ca naționala Angliei să câștige Campionatul Mondial din 2007, avându-le pe Jane Ebbage și Lois Fidler în centrul echipei, iar pe Mo Marley în rolul antrenorului principal. 

Un obiectiv crucial pentru crearea unei echipe puternice a Angliei îl reprezenta construirea unui sistem „sănătos” de tineret. Powell dăduse viață unui grup U19, iar în anii 2000 reușise să construiască și o națională U17. Pentru a forma o „punte de legătură” între echipele de senioare și cea U19 s-a creat și o echipă U23, condusă de Brent Hills, fostul asistent al lui Powell. 

„Cu cât jocul devenea mai profesionist, trecerea de la U19 la senioare era foarte mare. Fara Williams și-a început parcursul internațional la 18 ani, asta nu s-ar întâmpla acum decât dacă ești următoarea Kelley Smith. Nu există vreo șansă ca fetele U19 să prindă echipa de senioare direct în ziua de azi”, a spus Hills. 

Un alt pas important s-a petrecut la jumătatea lui 2000, când Powell a reușit să obțină contracte part-time pentru jucătoare, care puteau astfel să își împartă timpul între antrenamente și locurile de muncă, având parte de medii de pregătire mult mai profesioniste. Deși se făceau progrese vizibile, Anglia nu a reușit să se califice la Campionatul Mondial din 2003. 

Surpriza cea mare a venit în 2005, când Anglia a găzduit Campionatul European. Fanii au luat cu asalt stadionul, nu mai puțin de 29.000 de fani strângându-se să vadă meciul cu Finlanda, încheiat cu o victorie a englezoaicelor, 3-2, pentru ca ulterior Anglia să fie eliminată în faza grupelor. 

Deși naționala fusese eliminată, performanța fotbalului feminin de a strânge 29.000 de oameni era dovada că lucrurile începeau să se schimbe în bine în această direcție. „Se schimba cultura fotbalului feminin puțin în această țară. Să treci de la activitatea de a participa la a te califica la turnee majore”, a recunoscut Scott. 

Primul Campionat Mondial „profesionist” pentru naționala Angliei 

Calificată direct la Campionatul Mondial din 2007, desfășurat în China, naționala Angliei avea să treacă prin momente complet diferite. Calificarea directă a fost „o reușită majoră”, după cum susține Scott, iar pentru prima dată, Anglia a călătorit la business class către Macau,a colo unde a susținut un cantonament de 14 zile, pregătitor pentru Mondial. 

Înainte de călătoria în China, naționala de fotbal feminin a Angliei nu dispunea de un nutriționist sau un bucătar, astfel că în cantonamente Scott se ocupa de meniuri, care le trimitea către hotelurile unde jucătoarele erau cazate. La Campionatul Mondial, englezoaicele au călătorit cu un staff de 11 persoane, alcătuit din Powell, un antrenor secund, antrenor cu portarii, doctorul echipei, doi administratori, doi fizioterapeuți, Dawn Scott, care se ocupa de partea „științifică”, delegatul care se ocupa de echipamente, un analist video și ofițerul de presă al federației. 

Pe lângă toate astea, Powell avea și o echipă de scouting alcătuită din șase persoane, pentru a analiza viitoarele oponente. Contrastul era imens față de Campionatul Mondial din 1995, când naționala de fotbal feminin nu primise nici măcar un autocar pentru a se deplasa la antrenamente și meciuri. 

În China, Anglia a pierdut sferturile de finală în fața naționalei Statelor Unite ale Americii, însă progresul era vizibil, iar un an mai târziu, naționala U17 a ajuns în semifinale la Campionatul Mondial U17, cu nume precum Rachel Daly sau Lucy Bronze, care a câștigat Campionatul European din acest an și a fost nominalizată la Balonul de Aur. 

Înainte de Campionatul European din 2009, Powell a adus un psiholog la echipă, care încă era alcătuită din jucătoare semi-profesioniste, însă trei dintre jucătoare erau profesioniste în prima ligă din Statele Unite: Karen Carney, Kelly Smith și Alex Scott. 

Anglia s-a calificat în finală, performanță în premieră, după ce la turneele trecute nu a reușit să treacă de faza sferturilor, însă meciul nu era programat să fie difuzat pe televiziunile engleze. Naționala feminină a pierdut fără drept de apel în fața Germaniei, scor 6-2, considerată la vremea aceea cea mai puternică echipă din Europa, după ce a câștigat Mondialul din 2007 fără să încaseze vreun gol. 

„Experiența de a te pregăti să joci șase meciuri, densitatea e un lucru mare într-un turneu major”, a spus Scott la ultimul său turneu alături de Powell, înainte de a se alătura naționalei SUA. 

Investiția în naționalele de tineret începea însă să își arate „roadele”, iar echipa U19 a câștigat primul său Euro în 2009, acolo unde Lucy Bronze s-a duelat cu Suedia Sofiei Jakobsson, cele două reîntâlnindu-se și în semifinala de la Euro 2022.

Tot în 2009, Powell a reușit să asigure finanțarea unor contracte centralizate: „Le ceream jucătoarelor să fie mai profesioniste, însă le tratam tot ca pe niște amatoare”, a scris în carrtea ei. Contractele erau de 16.000 de lire sterline pe an, iar 20 de jucătoare le-au primit, sume infime în comparație cu cele primite de jucătorii din prima ligă engleză. 

2010, anul care a schimbat totul pentru fotbalul feminin englez 

Un punct de cotitură a fost în 2010, când s-a înființat Women's Super League (WSL), marcând astfel ambițiile unui campionat profesionist, în care jucătoarele se puteau antrena și puteau juca la cel mai ridicat nivel, într-un mediu propice. 

„A fost o lovitură pentru cluburi pentru a începe să investească în joc. Dacă voiau să fie în topul fotbalului feminin, trebuiau să îndeplinească anumite criterii”, a spus Kelly Simmons, directorul federației engleze în fotbalul feminin profesionist. 

Așteptările au crescut în anul 2013, când Manchester City a primit „bilet direct” în prima ligă, în timp ce Doncaster Belles a fost retrogradată în mod controversat în a doua ligă. City a investit serios în unele dintre cele mai bune jucătoare ale Angliei, precum Steph Houghton, Scott și Karen Bardsley, dar și în jucătoare internaționale. 

Contractele centralizate au dispărut odată cu apariția ligii profesioniste, iar astfel au apărut contractele cluburilor, însă nu pentru toate echipele. Abia în 2018, federația engleză a obligat cluburile să „transforme” jucătoarele în profesioniste și să primească înțelegeri full-time. Schimbarea s-a petrecut în momentul în care s-a obținut sponsorizarea cu Barclays, iar drepturile de televizare au început să „aibă un cuvânt” din punct de vedere financiar, dar și al sponsorilor. 

Astfel, WSL, a devenit una dintre cele mai competitive ligi din lume în ultimii ani, asemenea campionatului englez la fotbal masculin, păstrând însă proporțiile. Unele dintre cele mai bune jucătoare și-au îndreptat atenția spre liga engleză de fotbal feminin, astfel că s-a schimbat considerabil și calitatea fotbalului. 

„Am pierdut multe jucătoare în fața Americii și am vrut ca jucătoarele noastre să simtă că au o șansă să strălucească în WLS. Cluburile au ajutat în 'producerea' acestor jucătoare încă de la o vârstă fragedă. Este o combinație a federației și investiției cluburilor”, a recunoscut Kelly Simmons.

„Revoluția engleză” și demiterea lui Hope Powell

Campionatul Mondial din 2011 a fost unul sub așteptări pentru fotbalul englez, naționala fiind eliminată în sferturi, de Franța, la loviturile de departajare, după ce a încasat golul egalizator cu două minute înainte de fluierul final. Cu toate astea, evoluția era din ce în ce mai clară, iar Asociația Olimpică Britanică a înscris o echipă la Jocurile Olimpice din Londra din 2012 pentru prima dată, moment în care televiziunile și-au îndreptat atenția și mai mult către echipa feminină, care a avut o vizibilitate și mai mare. 

Naționala britanică a reușit să strângă 70.000 de fani pe Wembley pentru meciul cu Brazilia, câștigat cu 1-0, însă parcursul englezoaicelor s-a oprit în sferturi. 

Campionatul European din 2013 a venit cu dezamăgiri și mai mari, prestația echipei fiind mult sub așteptări. Anglia a încheiat pe ultimul loc în grupe, cu un singur punct, iar Hope Powell a fost demisă drept consecință. În locul său, Mark Sampson a fost numit, iar de atunci, Powell nu s-a mai întors în birourile federației engleze. 

„Mă amuză...acum au trei oameni care fac treaba mea. Nu am putut suporta. Minunata Rachel Pavlou mi-a eliberat biroul pentru mine. Adevărul e că federația a profitat de mine. M-au pus la conducerea fiecărui nivel al piramidei internaționale din fotbalul feminin, în loc să plătească pentru a aduce mai mult staff pentru a fi responsabil pe fiecare dintre nivele”, a scris Powell în carte.

Progresul însă a continuat să se vadă, iar Anglia a obținut cel mai bun rezultat din istorie la Campionatul Mondial din 2015, când a învins-o pe Germania în prelungirile partidei, scor 1-0, și și-a asigurat locul al treilea, grație penalty-ului transformat de Fara Williams. Atunci, Lucy Bronze reușea să se facă remarcată după un gol spectaculos în fața Norvegiei. 

În 2016, Baroness Sue Campbell a fost numită la conducerea fotbalului feminin, mutarea fiind considerată de Simmons ca fiind „un adevărat punct de vedere”. Talentul de la tineret era în continuă dezvoltare, naționalele U17 și U20 având rezultate remarcabile în anii următori. 

La nivel de senioare, jocul a fost „umbrit” de un scandal major în care a fost implicat selecționerul Sampson, care a fost ulterior demis după un „comportament inacceptabil și nepotrivit” într-una dintre funcțiile ocupate anterior. Sampson fusese acuzat și de faptul că făcuse remarci discriminatorii la adresa jucătoarelor engleze, însă a negat vehement acuzațiile, iar federația a „pus totul sub un preș”. În 2019 a fost demis, fiind înlocuit de Phil Neville. 

Campionatul Mondial din 2019 și drumul către Euro 2022 

Înainte de Mondialul din 2019, Neville a angajat un consultant inovator în performanță, Dr. Luke Gupta, care avea rolul de a monitoriza somnul jucătoarelor. Anglia a ajuns în a treia semifinală consecutivă la Campionatul Mondial, însă a pierdut în fața Statelor Unite, care a și câștigat finala. 

Dawn Scott, aflată de celalată parte a baricadei, a remarcat atunci prezența tot mai accentuată a Angliei la turneele majore, care a reușit să se califice începând cu anul 2007 la absolut toate turneele, și a ajuns în semifinale în 2015, 2017 și 2019. Neville a încercat să o aducă înapoi pe Scott în 2019, diferențele dintre momentul în care a preluat inițial echipa, în urmă cu 18 ani și cel de atunci fiind considerabile. 

„Phill mi-a spus: 'Vreau să aduci cu tine orice simți că a făcut naționala Statelor Unite una de succes'”, își amintește Scott. 

Un detaliu inedit în ceea ce privește succesul SUA la Mondialul din 2019 a fost legat de educația în legătură cu menstruația jucătoarelor și cum sunt afectate acestea de schimbările hormonale, care pot impacta starea mentală, nutriția, hidratarea, recuperarea și somnul. Astfel, au fost angajați profesioniști care să se ocupe de acest aspect în detaliu. Scott l-a adus pe Dr. George Bruinvels, care a lucrat de aproape cu staff-ul medical, psihologul echipei, nutriționistul și bucătarul, astfel încât jucătoarele să primească planuri individuale, în funcție de nevoi. 

Ulterior, au fost introduse și inelele Oura, care monitorizau somnul, pulsul și temperatura corpului jucătoarelor. În ultimii cinci ani, la egalitate cu cluburile din Premier League, jucătoarele au început să fie monitorizate cu ajutorul celor mai performante dispozitive, asemenea fotbaliștilor.

Un alt punct cheie a fost colaborearea de succes cu cluburile jucătoarelor, iar Scott a fost o punte de legătură în acest sens: „La cluburi nivelul fizic era mult mai scăzut față de ceea ce jucătoarele ar experimenta cu naționala Angliei”. 

La o lună de la revenire, Scott și Neville s-au întâlnit cu Keira Walsh într-o sală de conferințe din Manchester. „Keira era agitată ca naiba, albă ca varul. I-am spus: 'Ai putea fi cea mai bună jucătoare din lume, însă trebuie să te focusezi pe forma fizică, stilul de viață și obiceiurile tale'”, a recunoscut Scott. 

Ulterior, cei doi au început să viziteze cluburile jucătoarelor care activau în Europa, având aceleași mesaje. La sfârșitul anului 2020, „leoaicele” aveau o strategie tehnică a performanței separată față de departamentul masculin, astfel că echipa feminină își putea implementa strategiile pe loc și să își controleze propriile bugete. 

La Jocurile Olimpice din 2021 de la Tokyo, sub comanda lui Hege Riise, jucătoarele au simțit pe propria piele ce înseamnă să păstrezi un nivel ridicat al jocului. Marea Britanie a pierdut în fața Australiei, însă marea problemă a fost faptul că în sferturile de finală, britanicele au încasat trei goluri în 17 minute. 

Scott își amintește clar momentul: „Mi-o amintesc pe Leah Williamson în vestiar după meciul cu Australia. A venit la mine și mi-a spus: 'Știu ce trebuie făcut acum, nu vreau să mă mai simt așa vreodată'”. Și nu s-a mai uitat înapoi de atunci! :) 

Sarina Wiegman, cea care a făcut diferența

După Jocurile Olimpice, Dawn Scott a plecat de la federație pentru un rol de consultanță la FIFA. Sarina Wiegman a preluat postul de selecționer în septembrie 2021, iar încă de atunci știa că fundația fotbalului este una solidă. 

„Nu e ca și când am crezut că vin și schimb totul. Fotbalul feminin englez a avut parte deja de o evoluție incredibilă, voiam să îmi dau seama ce pot eu, împreună cu staff-ul meu, să adaug acestei echipe pentru a face pasul următor. A trebuit să vorbesc cu jucătoarele și staff-ul pentru a afla ce le-a făcut să aibă acest succes”, a spus Sarina. 

Diferența, în opinia lui Lucy Bronze, a făcut-o chiar antrenoarea olandeză, împreună cu echipa ei. Astfel, succesul Angliei de la Euro 2022 se datorează atât luptei de decenii dusă de Hope Powell, care nu și-a pierdut „speranța” în lupta cu „mințile închise” și hopurile întâmpinate pe drum, dar și prospețimii aduse de Sarina Wiegman, care a îmbunătățit vizibil jocul naționalei Angliei, care a cunoscut primul său succes istoric. 

Călătoria fotbalului feminin englez, care a început cum nu se putea mai rău, cu o interdicție de 50 de ani, pare că este abia la început, iar viitorul, în contextul starurilor ce se arată în această echipă, dar și la cele de tineret, pare a fi unul strălucit. După Euro 2020, urmează Campionatul Mondial, dar și Jocurile Olimpice, acolo unde fotbalistele engleze au șansa să „șteargă” cu buretele anii de luptă împotriva sistemului și să scrie istoria fotbalului englez. 

Recordurile doborâte în Anglia la Campionatul European 

Campionatul European din Anglia rămâne, cu siguranță, unul dintre cele mai remarcabile datorită spectacolului desfășurat pe întreaga durată a turneului, atât pe teren, cât și în tribune. Cea de-a 13-a ediție a europeanului a atins noi borne și a venit cu noi recorduri doborâte, iar UEFA a făcut o listă cu toate. 

Câștigătoarea Anglia este implicată în majoritatea dintre ele, dovadă că trofeul câștigat nu este unul întâmplător. Astfel, naționala Angliei a reușit să marcheze cele mai multe goluri ale turneului, 22 la număr, depășind astfel Germania cu un gol, record stabilit în 2009, chiar în înfrângerea dură suferită de „leoaice”, datorită celor două reușite din finala de pe Wembley. 

Aceeași Anglia a reușit să înscrie și cele mai multe goluri în faza grupelor, cu 14 reușite, „leoaicele” doborând tot recordul deținut de Germania, care a avut 11 goluri marcate în 2001. Anglia și Germania au și recorduri comune, cele mai multe puncte în faza grupelor, nouă la număr, dar și cele mai puține goluri încasate, mai exact niciunul. 

Naționala engleză a înregistrat și cea mai mare victorie de la Euro din toate timpurile, scor 8-0 cu Norvegia, egalând astfel și recordul de cele mai multe goluri într-un singur meci, stabilit tot în înfrângerea usturătoare cu Germania din 2009, scor 6-2. Meciul cu Norvegia a fost și primul din istorie în care s-au înscris cele mai multe goluri într-o primă repriză, englezoaicele având șase reușite în prima parte a meciului. 

Pe lângă asta, Anglia a egalat și recordul Germaniei din 2009, de marcatoare diferite într-o singură partidă, cinci, prin reușitele lui Beth Mead, care a marcat un hat-trick, Ellen White o dublă, iar Georgia Stanway, Lauren Hemp și Alessia Russo au avut câte un gol fiecare. 

S-au stabilit și recorduri individuale, iar Beth Mead (Anglia) și Alex Popp (Germania) au cele mai multe goluri marcate la un turneu final, având șase reușite fiecare. Cele două au reușit să fie și singurele care au marcat în toate cele trei meciuri din faza grupelor. Aceeași Mead are și cele mai multe goluri marcate în faza grupelor, cinci la număr.   

Alex Popp are și cele mai multe goluri marcate în meciuri consecutive, cinci, în timp ce o altă jucătoare a Angliei, Alessia Russo, are cele mai multe goluri marcate de către o rezervă, patru. Grace Geyoro, din naționala Franței, are recordul pentru cele mai multe goluri marcate într-o primă repriză, trei, iar cea mai în vârstă marcatoare din istoria turneului a devenit Julie Nelson, la 37 ani și 33 zile, doborând recordul Patriziei Panico din 2009, în meciul Norvegia - Irlanda de Nord 4-1.

Sarina Wiegman a doborât și ea două recorduri importante, devenind prima antrenoare care câștigă primele sale 11 meciuri la Campionatul European de fotbal feminin, dar și prima antrenoare care câștigă turneul alături de două țări diferite, Anglia și Țările de Jos. 

Publicul a fost la înălțime la acest turneu, astfel că s-au doborât recorduri și la acest capitol. Finala dintre Anglia și Germania a strâns nu mai puțin de 87.192 de oameni pe Wembley, doborând un record de participare într-o finală de Campionat European atât la fotbal feminin, cât și la fotbal masculin. Recordul anterior a fost stabilit în 1964 la meciul dintre Spania și Uniunea Sovietică de pe Santiago Bernabeu, unde au participat 79.115 oameni. 

Acest turneu a adus un total de 574.875 de oameni la stadion pe durata desfășurării competiției, recordul anterior fiind de 240.055 stabilit în Țările de Jos, în urmă cu cinci ani. S-a doborât și media de participare, cu un total de 18.544. Și asta arată că și fetele pot juca fotbal. Unul spectaculos, care poate scoate oamenii pe stadion și în stradă.