Cătălin Oprișan coboară în istoria întâiului ”El Clasico”, printre balegă și nechezat de cai. Primul Real – Barça s-a dat pe un hipodrom, iar unii adversari au lipsit, pentru că aveau examene!

De Cătălin Oprișan 

În mod normal, ar fi trebuit să fie șase echipe. Dar, vorba cântecelului, rămăseseră doar cinci. Foot-Ball Club Barcelona, o grupare cu trei ani de istorie, viitoarea mare echipă. Club Español Foot-ball de Barcelona, Espanyolul de astăzi. Vizcaya sau Club Bizcaya, o ”combinată” formată din jucătorii de la Athletic Club și Bilbao Foot-Ball Club, pentru că altfel nu se strângeau.

New F. B. C de Madrid, trupă formată din absolvenții de Cambridge și Oxford, pripășiți prin Spania, ce avea să se destrame după doar șase ani de existență. Madrid Foot-ball Club, Realul de azi, cu două luni de viețuire. Cea de-a șasea formație, Universitari de Barcelona, refuzase invitația, pentru că băieții se găseau în examene!!!

Suntem în 1902. Alfonso al XIII-lea al Spaniei a adunat 16 ani și a preluat cu adevărat purerea, așa că cel care avea să devină viitorul președinte al celui mai galonat club din lume, Real Madrid, Carlos Padrós, propusese organizarea unei competiții de fotbal, care să celebreze cei 16 ani ai regelui.

Își amintea cum în urmă cu două luni, alături de fratele său, Juan, fondaseră gruparea, luaseră cu ei o minge și plecaseră la match, la vechea Plaza de Toros, între străzile Alcalá și Goya. Nu aveau adversari, așa ce împărțiseră în două echipe, între ei. ”Ați plecat pe rugby?”, îi întrebaseră vecinii. ”Nu, pe foot-ball”, răspunseseră, apoi pierduseră vreo juma de ceas ca să le explice mușteriilor cu ce papă noul sport. Asta fusese atunci.

Prima cărămidă din ”El Clasico”

Acum era altfel. Cinci echipe, turneu de trei zile, 13 – 16 mai 1902, cu un meci eliminatoriu. Padrós fusese inițiatorul, sprijinit de primarele Alberto Aguilera, dar și de Clubul de Polo. De unde să știe sufletele că aveau să asiste la debutul celei mai mari rivalități din fotbal, superbul duel dintre Real și FC Barcelona, prima cărămidă din ”El Clasico”?

Olimpia București, prima căștigătoare a campionatului național de fotbal de la noi, era fondată la 15 octombrie 1904, doi ani după ”El Clasico”, de tineri străini și români, printre care: Mario Gebauer, Lazăr Breyer, Theodor Davila, frații Grünberg, prof. Ioanide, Szalay, Mandel 

13, ca dată, mai, Hipodromul de la Castellana, Madrid. Da, sună ciudat, dar startul faimosului ”șoc” avea să se dea acasă la... cai. Terenul părea imens, mult mai mare decât actualele dimensiuni, iar balega fusese folosită, în exces, drept îngrășământ, așa că dis de dimineață s-a mai făcut olecuță de curat...

Oficialii de peste ani (federația spaniolă de resort nu apăruse în acel moment), aveau să catalogheze turneul drept unul amical, Cupa Spaniei debutând abia anul viitor, în 1903. Bizcaya cu Espańol, barajul, a purces la drum pe răcore, la ceasurile 9. Apoi, peste două ore, Foot-ball Club Barcelona – Madrid Foot-ball Club. N-aveau arbitru, așa că l-au rugat pe Luis Arana, portarul celor de la Bizcaya, viitor om de... yachturi, viitor participant la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, din 1928, să-i ajute, la centru, cu fluierul în gură. 

”Jucătorii (n.r. – cei de la Barcelona), fie ei Englezi, Germani, Elvețieni ori Barcelonezi, au înțeles lipsa de atenție a spectatorilor, care aplaudau de fiecare dată când ei pierdeau o minge sau erau sleiți de puteri ori când echipa lor juca bine și tăceau când Barcelona se descurca sau marca un gol”.

”Los Deportes”

2.500 de oameni în tribune, măcar pentru frumuseștea numelor să-i amintim pe băieții titulari. Por el Madrid FC: Sevilla, Molera, M. Giralt, Góngora, Spottorno, Palacios, Johnson, J. Giralt, Neyra, A. Giralt și Celada. Por el FC Barcelona: Puelles, Llovet, Witty, Terradas, Mayer, Valdés, Parsons, Gamper, Morris, Steinberg și Albéniz. Gamper, numele care v-a sărit, probabil, în ochi, este ACEL Gamper, fondatorul, viitorul președinte.

Sincer, nici el, nici ai săi ciraci nu-s interesați de match-ul ce se ”dă”, după expresia vremii, contra Madridului. ”Prada cea mare” sunt cei de la Bizcaya, care se autoproclamaseră ”cea mai bună trupă din lume”.

Primul ”El Clasico” se termină 3-1 pentru FC Barcelona, cu vedeta Morris în prim-plan. Partida e fără istoric, catalanii mizând pe doi elvețieni, un german, Udo Steinberg, marcator, trei englezi și... multe rezerve, vreo 20 la număr. Henry Morris, ori Enrique, pentru prieteni, e un hispano-filipinez cu rădicini în Marea Britanie, viitor pilot pe frontul Primului Război Mondial, o extremă rafinată, cu un gol marcat din penalty. Madridul termina pe locul trei, finala cea mare avea să fie câștigată de Bizcaya, cu 3-2. 

Însă, ceea ce conta cel mai mult, e că ”El Clasico” pornise la drum. De atunci, din 1902, Barça și Real aveau să se mai dueleze de 255 de ori!