Invincibilul D'Artagnan: drumul spre glorie al lui Robert Pires, de la „ce caut aici” până la simbol al lui Arsenal
Fotbal extern
„În minutul 20 al meciului, deja mă gândeam ce caut eu aici”, spunea Robert Pires, peste ani, despre debutul său la Arsenal.
- Robert Pires va juca azi în Gala Mihai Neșu, de la 18:00, în direct pe Pro Arena și VOYO. Meciul are loc pe Stadionul Arcul de Triumf din București.
Se întâmpla în anul 2000, când „tunarii” începeau noul sezon cu o deplasare la Sunderland. O partidă pierdută, de altfel, de echipa antrenată pe atunci de Arsene Wenger. Un 0-1 trist, joc în care Pires a fost rezervă și a intrat pe teren abia în minutul 66.
Începuturile puștiului Robert Pires, care la 15 ani a vrut să se lase de fotbal
Impactul cu Anglia a fost dificil pentru francezul născut la Reims, dintr-un tată portughez și o mamă spanioloaică. Un mijlocaș de bandă stângă de picior drept, Pires a impresionat mai întâi la Metz, unde a debutat în fotbalul mare. S-a remarcat prin tehnica sa ieșită din comun, care l-au transformat într-un soi de playmaker de bandă, și abilitățile excelente de marcator.
.jpg?fm=jpg&q=80&fit=max&crop=3155%2C2362%2C74%2C0&w=190)
În 1996, la doar 22 de ani, puștiul care crescuse cu Benfica și Real Madrid în suflet era deja o certitudine. Dar cu doar șapte ani în urmă, îi trecuse prin cap să renunțe la fotbal. „Aveam 15 ani și jucam la a treia echipă a lui Reims. Voiam să mă las, voiam să ies cu prietenii, să petrec, să stau cu fete. E o vârstă dificilă pentru un copil. Se întâmplă asta tuturor. Dar mama mi-a zis ‘Fotbalul e visul tău, ar putea să iasă ceva grozav’. Și avea dreptate”, povestea Pires, în 2002.
Între timp, devenise golgheterul lui Metz, câștigase deja un trofeu (Cupa Ligii Franței), iar evoluțiile sale l-au propulsat la naționala Franței. Evident, cluburile mari au început să-i dea târcoale. Dar Robert Pires nu s-a grăbit și și-a calculat atent următoarea mutare, un pragmatism care avea să-l însoțească toată cariera.
Abia în vara lui 1998, la 24 de ani, a schimbat aerul. S-a dus la Marseille din postura de proaspăt campion mondial cu Franța. Timp de două sezoane la OM, și-a consolidat numele. Din păcate, Marseille a ratat la potou titlul în Ligue 1 și trofeul Cupei UEFA, după care Pires a avut mai multe probleme. Atât fizice, cât și de ordin personal. Plecarea de pe Velodrome era iminentă.
Juventus și Real Madrid, clubul pe care îl susținea în copilărie, l-au vrut. Însă Arsene Wenger s-a mișcat mai repede și a știut să-l convingă să semneze cu Arsenal. Pires venea ca înlocuitor pentru „zburătorul” Marc Overmars, pe o sumă impresionantă pentru anul 2000: echivalentul a 9 milioane de euro.
D'Artagnan: cum s-a dovedit mai puternic decât părea și a devenit o legendă a lui Arsenal
„A fost greu, pentru că Anglia era diferită de Franța. Trebuie să îți schimbi stilul de joc. Fotbalul englezesc este dur, fizic, adversarii te lovesc fără milă”, povestea francezul. „Dar până la urmă m-am obișnuit. În Anglia, fotbalul e religie. În Franța, nu e religie. E vin și mâncare”, mai zicea Pires.
În primul sezon pe Highbury, mijlocașul din Reims a impresionat de prea puține ori. Lăsa impresia că nu e pregătit din punct de vedere fizic pentru duelurile cu brutalii fundași din Premier League, iar fanii începuseră să se întrebe dacă e într-adevăr potrivit pentru Arsenal.
După care a venit „declicul”. În sezonul 2001-2002, Robert Pires a dovedit că e croit din „material” de campion. Francezul i-a condus pe „tunari” spre titlu, fiind cel mai bun pasator al campionatului și jucătorul anului pentru Arsenal, în ciuda unei accidentări serioase suferite în luna martie.
Peak Pires ????#GoalOfTheDay pic.twitter.com/W0YChH9kEb
— Premier League (@premierleague) October 3, 2017
Incursiunile sale sclipitoare din banda stângă înspre centru și parteneriatul fructuos cu Thierry Henry au reprezentat secretul lui Arsenal într-un campionat în care echipa lui Wenger a adunat 87 de puncte.
Pires, poreclit adesea D'Artagnan datorită asemănării fizice cu mușchetarul francez, avea să joace la Arsenal până în 2006, la aproape 33 de ani. A strâns și alte trofee - încă un titlu, în anul istoric în care „tunarii” nu au pierdut niciun meci, și două Cupe ale Angliei, dar a avut și o mare dezamăgire. Nu a reușit să câștige Champions League, deși în 2006 a jucat finala competiției, cu Barcelona (1-2).
Acel meci „l-a omorât” pe Pires, după cum recunoștea într-un interviu ulterior. Wenger l-a schimbat în minutul 18 al finalei, după ce portarul Lehmann a primit cartonaș roșu. Spaniolul Almunia a intrat între buturile lui Arsenal, iar Pires a fost cel sacrificat.
„Acel moment rămâne dureros, nu pot nega asta. Wenger știe, am discutat despre asta. Niciodată nu o să fiu de acord că a fost o decizie corectă. Când am văzut numărul meu la schimbare, nu mi-a venit să cred. Era ultimul meu meci la Arsenal, după șase sezoane. O finală de Champions League, în fața familiei mele venite la Paris, unde devenisem campion mondial. Am fost extrem de dezamăgit”, se destăinuia francezul.
????⚪️ Every PL goal scored by Robert Pires during the invincible season ????⚪️???? pic.twitter.com/ttvzwQlUFI
— GoonerNick (@nickvann1987__) January 11, 2022
Aventura la Villarreal, ovațiile fanilor lui Arsenal și mutarea la Ibiza
Dar Robert Pires nu își spusese ultimul cuvânt în fotbal. În 2006, după acea finală dezamăgitoare cu Barcelona, s-a dus în Spania, la Villarreal, hotărât să demonstreze că Arsenal a greșit față de el. Însă o accidentare suferită într-un amical din presezon i-a întârziat debutul cu șapte luni.
Abia în martie 2007 a putut juca pentru Villarreal, dar fotbalul nu îl uitase. Rămăsese același jucător elegant, cu viziune și sclipiri de geniu. La primul meci ca titular, a marcat în poarta Barcelonei și ai lui au câștigat cu 2-0. Avea să joace la Villarreal până în 2010: 129 de meciuri, 18 goluri și 15 assist-uri. De ajuns încât să fie considerat o legendă în micuțul oraș din provincia Castellón.
În 2010, la 37 de ani, s-a întors în Anglia. A mai jucat un sezon pentru Aston Villa, prilej pentru fanii lui Arsenal să-l aplaude și să-i scandeze numele minute în șir când s-au întâlnit în meci direct, la Birmingham. Oficial, Robert Pires s-a retras în februarie 2016, la aproape 43 de ani, după câteva aventuri în India, unde a promovat SuperLiga locală.
După finalul carierei, francezul s-a întors la Londra, marea sa dragoste. A trăit acolo alături de soția sa, Jessica Lemarie, și cei trei copii. Ar fi fost și azi la Londra, dacă nu ar fi existat Brexit-ul. În august 2020, Pires și familia lui s-au mutat în Ibiza. Cei doi băieți, Theo (16 ani) și Alessio (12 ani) joacă fotbal la Peña Deportiva, un club local, și încearcă să-i calce pe urme tatălui. Misiune complicată, pentru că tatăl este unul dintre cei mai sclipitori fotbaliști din generația sa.
- 4 trofee a cucerit Pires cu Franța: Mondialul (1998), Campionatul European (2000), Cupa Confederațiilor (2001 și 2003).
- 85 de goluri și 61 de pase decisive a reușit francezul în 284 de meciuri la Arsenal.
- 79 de selecții și 14 goluri are Pires pentru echipa națională.
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
