Înainte să ajungă primul fotbalist din istoria României cu 100 de selecții sub tricolor, Ladislau Bölöni a practicat stomatologia. Puțini știu acum însă, în momentul transferului său la Steaua, în 1984, printre condițiile puse de fostul mijlocaș a fost ca, în Ghencea, să i se amenajeze un cabinet stomatologic. Acolo, Bölöni și-a tratat inclusiv colegii de echipă.
Anii au trecut, Loți a devenit antrenor, a renunțat la stomatologie și și-a dedicat timpul, în întregime, fotbalului. Dar, chiar și așa, a continuat să „taie“ cu „bisturiul“. Cu vorbele sale!
În ultimii ani, nu o dată, Bölöni ne-a spus niște adevăruri pe care nu prea voiam să le auzim. Dar, cam de fiecare dată, ce ne-a spus „ungurul ăla“ s-a cam adeverit în timp. De aceea, merită să ținem cont de „radiografia“ pe care Loți tocmai a făcut-o pentru fotbalul românesc, într-un moment în care parcă ne vedem mai mari decât suntem.
Sport.ro vă oferă, astăzi, primul episod dintr-un interviu spectaculos cu Bölöni (dialogul a avut loc vinerea trecută, înainte de dispariția tragică a lui Helmuth Duckadam), cu precizarea că al doilea episod va fi publicat, vineri dimineață.
Sport.ro: Cum se vede fotbalul românesc acum, când aveți mai mult timp liber, când sunteți liber de contract?
Ladislau Bölöni: Cu perspective mai bune. Rezultatele sunt foarte bune. Dar, dacă aș spune surprinzător de bune, ar însemna să-mi închid ochii, să nu mă uit la nivelul grupei pe care l-am câștigat în Liga Națiunilor. Dacă n-aș spune că sunt rezultate surprinzător de bune, atunci lumea ar sări pe mine că de ce fac eu pe deșteptul... Dar, la modul sincer, cred că sunt niște rezultate încurajatoare, că avem perspective bune și parcă au apărut câțiva jucători puțin mai buni, mai mult decât simpli jucători mediocri. Acum, să sperăm că aceste lucruri se vor materializa și pe teren, în continuare. La nivel de cluburi, în schimb, cred că avem mai multe fluctuații. Despre ce se întâmplă aici, îmi e greu să-mi fac o părere. În orice caz, dacă vorbim despre situația cluburilor românești, per ansamblu, pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Cum vă explicația parcursul neașteptat de bun al FCSB-ului? Mai ales în Europa. Și având în vedere că vorbim despre un club la care patronul a luat mult din autoritatea antrenorului...
La întrebarea asta, aș putea răspunde în diferite feluri. Aș putea să spun că la nivelul conducerii, unii ajung, odată cu trecerea anilor, la experiențe, la cunoștințe fotbalistice (n.r. – zâmbește). Pe de altă parte, simt că avem câteva cluburi cu un potențial financiar corect pentru nivelul României. Dar ce m-a bucurat e altceva. De curând, am văzut meciul U Cluj – FCSB (n.r. – s-a terminat cu victoria bucureștenilor, scor 2-1) în care, la FCSB, erau foarte mulți jucători români, vreo opt în formula de start. Ceea ce e un lucru încurajator. E ceva pozitiv despre care merită să vorbim. Dincolo, la U Cluj, mai puțin... Iar asta mă pune pe gânduri.
De ce?
Pentru că e imposibil să cumperi jucători străini buni și să-i aduci în România. E exclus! Pentru că nu-l interesează campionatul românesc, nu e unul atrăgător. Ceea ce e valabil și pentru foarte multe alte campionate din Estul Europei. Deci, jucătorul străin bun nu vine la noi. Sau, dacă vine, înseamnă că din jucătorul ăla bun a rămas doar numele. Atenție: eu nu exclud, în totalitate, strategia aducerii unor jucători din străinătate, că toată lumea face asta. Dar dacă noi nu suntem capabili să aducem, într-adevăr, jucători străini buni, care să ne ducă apoi în cupele europene și să ne reprezinte cu forță, atunci poate că e mai bine să cauți și să găsești acel jucător bun în grădina ta.
„La Euro 2024, am avut o prestație fără forță, fără sare și piper“
Am avut trei campanii bune cu echipa națională: preliminariile Euro 2024 le-am încheiat fără înfrângere. În Germania, am făcut un European bun și am trecut de grupe. Iar în Liga Națiunilor, am terminat pe primul loc, cu procentaj sută la sută. Când vedeți toate aceste rezultate, la ce concluzie ajungeți?
Că forța noastră ne permite ca, în anumite condiții, să exploatăm posibilitățile. Știu că am să fiu criticat pentru următoarele fraze. Sigur că ne-am descurcat bine în preliminariile Euro 2024. Dar haideți să ne uităm la echipele alea cele mai puternice cu care ne-am bătut în grupă. Mai întâi, Elveția. Cu care rezultatul din deplasare, acel 2-2, a fost puțin tras de păr. Cu precizarea că eu n-am văzut jocul. Iar faptul că trebuie să joci meciurile tale de pe teren propriu pe un teren care nu e al tău, aici mă gândesc la Israel, ne-a oferit nouă o șansă în plus. Și, probabil, de aceea s-a spus că și dacă noi ne-am fi ales adversarii, n-am fi putut face mai bine. Adică, să avem o grupă mai slabă de atât! Și așa e. Dar, până la urma, așa a fost să fie. Ne-am folosit de o conjunctură favorabilă și am reușit. Apoi, la Campionatul European, după părerea mea, am avut o prestație fără putere, fără sare și piper. Ah, că am trecut de faza grupelor, foarte bine. Acum, în Liga Națiunilor, n-am văzut meciurile, dar (n.r. – își caută cuvintele)... Pentru mine e rușinos că a trebuit să jucăm așa de bine! Ce vreau să zic prin treaba asta? Că echipa națională a României nu poate fi în liga a treia. E dezonorant! OK, au fost victorii pe linie, felicitări, bravo și pentru Mircea (n.r. – Mircea Lucescu), sigur că a adus un suflu nou la națională, dar să ne calmăm puțin! A fost o serie de meciuri, a fost o serie de situații, de conjuncturi favorabile de care ne-am folosit. Am câștigat timp, am câștigat jucători și să sperăm că vom reuși să ne folosim de chestiile astea acum, la obiectivul nostru real (n.r. – calificarea pentru Mondialul din 2026).
Ați spus, mai devreme, un lucru interesant: să ne calmăm! Vi se pare că avem acest obicei de a ne entuziasma prea repede?
Ah, da! Noi tot timpul avem nevoie de ceva supranatural pentru că asta e în cultura noastră. Ne aprindem imediat, nu reușim să fim realiști. N-avem echilibru. Ba ne vedem foarte sus, ba foarte jos. Dar treaba aceasta, iartă-mă, nu e nici vina federației, nici vina jucătorilor. Dacă ironizez ceva aici, atunci ironia mea vizează presa din România, să știi! Nu jucătorul își dă fel și fel de porecle, Mbappe 2, Mbappe 3 sau Messi. Sunt alții care inventează chestiile astea. Aceste lucruri fac mai mult rău jucătorului decât bine.
„Formăm jucătorul român fără exigență! Apoi, eșuează fiindcă nu l-am învățat ce trebuia“
Când erați cu Metz în liga a doua franceză, acolo v-ați bătut la promovare cu Bordeaux. O echipă la care era și un tânăr jucător român, Alexi Pitu (foto). Mai știți ceva de el? Și dacă știți că a jucat ultimul meci, anul acesta, în luna mai. De atunci, n-are echipă.
El de la ce echipă a ajuns la Bordeaux?
De la Farul...
Încă o dată se confirmă greutatea de a forma jucători.
Și, totuși, de ce avem atât de mulți jucători care pleacă de aici pe cai mari și se pierd în străinătate?
Pentru că în formarea lor nu există exigență. Pentru că nu se știe în ce direcție trebuie să mergi în formarea lor. Măsurătoarea pe care o folosim în evaluarea lor e măsurătoarea fotbalului românesc. Care nu e în top. Și ajungi într-o țară, în cazul lui Alexi Pitu în Franța, unde formarea jucătorilor e cea mai bună din lume! Franța vinde cei mai mulți jucători tineri pentru lumea fotbalului. Franța e țara de unde tinerii pleacă pentru 15, 20, chiar 30 de milioane de euro. Și noi ajungem în campionatul ăsta, cu jucători formați la noi. Și abia atunci realizezi, nu că n-ai calitate, dar ai lipsuri! Pentru mine, e dureros să vorbesc despre treaba aceasta, dar e și periculos. Pentru că lumea e posibil să nu mă înțeleagă. Unii vor crede că vorbesc din invidie sau așa ceva. Nu e adevărat! Câte sezoane a avut Alexi Pitu la Farul?
Cu prezențe constante în prima echipă, vreo două...
Și apoi a ajuns în Franța. În apă adâncă. E greu. Trebuie să treci de anumite dificultăți și nu reușești. Pentru că nu te-au învățat. Atenție: aici, nu acuz jucătorul!
Deci, practic, în România ne lipsește știința formării?
Știința formării și posibilitatea de a face o evaluare corectă. OK, antrenamentele sunt foarte bune, dar apoi testul cel mai important e tot timpul competiția. Ce fel de probleme îmi pune competiția? Și acolo ne dăm seama de dificultăți, de lipsurile de care pomeneam. Iar asta explică și altceva, în ceea ce mă privește pe mine personal, ca antrenor.
La ce vă referiți?
La faptul că n-am avut curajul de a lua în echipele mele jucători români. Cu foarte mici excepții. Pentru că, în străinătate, când aduci un jucător... Bine, la cluburile de top, nici nu se pune problema să duci vreun român. Pur și simplu, nu se pune! La echipe mai mici, în schimb, prețul e atrăgător, că e foarte mic și poate, poate... Și atunci, nu riști 15 milioane de euro, ci câteva sute de mii. Și atunci, e un risc asumat pe care merită să-l faci. Că poate poate îmi iese. Dar eu n-am avut curajul, pentru că, fiind și antrenor român, chiar dacă lucrez de foarte mulți ani în străinătate, pot să fiu acuzat de anumite mișcări. De aceea, am și adus un singur jucător cu mine. Pe care, în prealabil, l-am examinat foarte atent.
Vorbiți de Marius Niculae, la Sporting Lisabona...
Corect. Care avea forță, iar asta a fost calitatea lui cea mai importantă. Adică, avea forța necesară de a se bate cu șanse reale de câștig! Iar restul, adică tehnicitatea, anduranța, ciocnirile, viteza de joc, chestiile astea le-a învățat, le-a îmbunătățit pe parcurs. Dar, repet, forța a fost calitatea lui de bază. Și n-am greșit cu el. Apoi, a fost și un al doilea jucător român...
Costin Lazăr, la PAOK Salonic...
Un fotbalist mai experimentat, comparativ cu Niculae, care era foarte tânăr când a venit la mine, la Sporting. Și, la greci, un fotbal de un nivel mai scăzut, totuși... Dar tehnicitatea, experiența lui Lazăr, câștigată în anumite competiții, toate astea au corespuns cu cerințele mele, la vremea respectivă. Ca să nu mai zic că Lazăr a fost la sfârșit de contract, când l-am luat la PAOK. În ambele cazuri însă, și la Niculae, dar și la Lazăr, dacă nu reușeam cu acești jucători, atunci, ca antrenor român, puteam fi acuzat de anumite lucruri.
„Ianis Hagi? Trec anii! Trebuie să înțeleagă următorul lucru…“
Ați fost selecționerul României. De aceea, vreau să vă întreb de cazul unui jucător, Ianis Hagi (foto). Anul acesta, la un moment dat, avea mai multe minute la echipa națională decât la echipa de club. Dacă erați selecționer, ați fi convocat un astfel de jucător?
Nu știu... Cred că da! Depinde cât de bine îl cunosc pe jucător, cât de mult mă poate ajuta. Cred că ultimii doi selecționeri îl cunosc mai bine. Eu cred că acum, cu Mircea Lucescu selecționer, Ianis Hagi e pe mâinile cele mai bune! Dar treaba asta ar trebui să-i și dea de gândit lui Ianis Hagi. Cu astfel de șanse nu te întâlnești în fiecare zi. Și, foarte important, la un moment dat, trebuie să ai și o reușită, trebuie să-ți lași amprenta! Asta dacă vrei să reușești, cu adevărat, în fotbalul de nivel înalt. Ori la echipa națională, ori la echipa de club. Dacă vrei să-l faci uitat pe Gică Hagi. Tu, Ianis Hagi, nu mai ești acum la Farul. Ești alt om, ai ajuns la un alt stil de joc, la altă competiție. De acord că numele Hagi e o povară pentru el, dar el trebuie să înțeleagă că trebuie să treacă peste treaba aceasta. Și încă ceva la care Ianis Hagi trebuie să fie foarte atent. Din ce în ce mai atent!
La ce vă referiți?
Că trec anii! El acum câți ani are?
26...
26 de ani deja?! Trec anii! El a dat de fotbalul mare, de când a plecat de la Farul. Și e păcat.... Cât am văzut eu, are calități tehnice interesante, are viziune de joc. Dar mai e ceva și nu vreau să mă expun eu pentru asta, poate să vorbească și Gică (n.r. – Gheorghe Hagi) despre asta, dar adevărul e că Ianis are și ceva lipsuri.
Ca orice jucător...
Firește, ca orice jucător, ca orice om. Lipsurile astea trebuie să le ascundă, cumva. Trebuie să compenseze prin calitățile pe care le are. Prin efort, prin ciocniri, prin sprinturi lungi, printr-un joc mai simplu și mai eficient. Atenție: și Gică (n.r. – Gheorghe Hagi) avea ceva lipsuri! De pildă, când îi venea mingea pe piciorul drept (n.r. – zâmbește). Dar Gică își ascundea această slăbiciune prin alte calități, prin foarte multe calități. Revenim la Ianis. Cât am vorbit eu cu el, educație excelentă are! Nebunia tinereții... Asta e e valabilă pentru generația actuală, nu trebuie să ne legăm noi de treburile astea. Dar, la un moment dat, trebuie să înțeleagă că trebuie să ridici ștacheta și, foarte important, să prinzi rădăcini undeva. Deocamdată, noi știm ce a fost cu el la Farul. Nu știm ce a fost în Belgia (n.r. – la Genk), nu știm ce s-a întâmplat în Spania (n.r. – la Alaves), nu știm ce s-a întâmplat în Scoția (n.r. – la Rangers)... Dar începe să fie deja prea mult!
Păi, când Ianis Hagi n-a jucat în Spania, noi am ajuns într-o situație incredibilă, prin Federația Română de Fotbal, prin vocea domnului Mihai Stoichiță, să criticăm clubul Alaves pentru că nu-l joacă pe Ianis Hagi!
(n.r. - râde) Dacă ar vorbi Cornel Dinu, ar spune că astea sunt Balcanisme. Nu eu, el ar spune asta (n.r. – zâmbește).
Dar dumneavoastră cum spuneți?
Eu îl ascult pe Dinu (n.r. – râde din nou).
