INTERVIU Bölöni, răspuns la întrebarea care l-a blocat după o discuție de o oră: „Sunteți mai prețuit în România sau în Ungaria?“

În primul episod al interviului pe care l-a acordat pentru sport.ro, Loți a atins mai multe puncte nevralgice ale fotbalului nostru. Astăzi, în ultima parte a discuției, Bölöni, primul fotbalist cu 100 de selecții în naționala României, a abordat un subiect sensibil în ceea ce îl privește.

Sport.ro: Vi se pare că în România cocoloșim jucătorii? Parcă prea îi ridicăm în slăvi după două, trei meciuri mai răsărite...

Ladislau Bölöni: facem asta pentru că ne e „foame“ de reușite. Și vouă, jurnaliștilor. Și atunci voi, în primul rând, faceți treaba asta și nu antrenorii care suferă pe bancă. Normal că ne-am dori, cu toții, să avem un Lionel Messi, dar eu văd lucrurile așa: sunt, într-adevăr, niște lucruri pozitive. În primul rând, o serie de meciuri ale echipei naționale. Care, la nivelul respectiv, au fost bune. Și poate că vom reuși acum să trecem și la nivelul următor... Apoi, avem câteva valori. Și asta e bine. Pe de altă parte, și despre treaba aceasta am vorbit și cu cei de la federație, trebuie să acceptăm o realitate. Iar realitatea e că fotbalul nostru nu e de categorie grea! Poate nici mijlocie... Poate că ajungem de categorie mijlocie acum. Dar nu suntem o forță. Și nici nu o să ajungem o forță. Pentru că la vremea când am putut să fim fi o forță, cu Steaua, Craiova, Dinamo, am avut o forță care ne strângea. Această forță se numea comunismul. Care nu ne dădea drumul să ne mișcăm. Și datorită acestei situații, s-au format echipele de care ziceam. Dar și generația, eu nu vreau să o numesc de aur, dar generația care a adus mândrie. Acum însă, că nu mai sunt condițiile de atunci, și nici nu vor mai fi, trebuie să vedem ce putem face, totuși, ca să ridicăm capul puțin mai sus. Iar asta înseamnă gândire! Știți ce am învățat în Franța?

Ce anume?

La Clairefontaine (n.r. – Școala de antrenori din Franța), am învățat că, dacă n-ai bani, atunci trebuie să ai idei. Ei bine, care sunt ideile prin care vrem să ridicăm nivelul jucătorilor noștri? Jucătorul nu se naște un star nicăieri. Cineva trebuie să-l formeze, trebuie să-l supune la niște examene și atunci, trecând de aceste examene, poate ajunge sus. Din păcate, acum, cât am stat mai mult în România, m-am convins că fotbalul nostru n-are mediul cel mai sănătos. Aici, mai avem mult de lucru...

Mircea Lucescu s-a întors la națională la 79 de ani. Dumneavoastră, prin comparație, sunteți tânăr încă. Vă mai gândiți la națională? Și dacă regretați ceva din acele negocieri eșuate...

Nu regret absolut nimic! De fapt, rezultatele confirmă ce am spus atunci. De pildă, ne-am convins cu toții că nu e sigur că o să câștigi, doar dacă îți dai ochelarii jos (n.r. – râde, cu aluzie la faptul că Răzvan Burleanu spusese, în timpul negocierilor cu Loți din 2022, că România poate învinge Muntenegru și Bosnia, inclusiv dacă el își dă ochelarii jos și intră pe teren. Ulterior, ambele naționale ne-au bătut în Liga Națiunilor și am retrogradat în C, de pe ultimul loc, cu Edward Iordănescu pe bancă). În 2022, au eșuat acele negocieri cu FRF, fiindcă n-am vrut să antrenez naționala cu un risc (n.r. – de a fi schimbat din funcție, în cazul unor rezultate slabe în Liga Națiunilor). Pentru că, în fotbal, oricând se poate întâmpla o nenorocire. 

De altfel, s-a și întâmplat. Am retrogradat din Liga B a Națiunilor, chiar de pe ultimul loc...

Poftim! Și atunci, să depinzi de bunăvoința unor oameni care sunt din afara fenomenului fotbalistic... Care sunt oameni influențabili... Eu n-am vrut să fiu cu această povară pe spatele meu și rămân cu convingerea că foarte bine am ales.

Dar vă mai vedeți venind la echipa națională? Lăsați ușa asta deschisă?

Eu cred că pentru fotbal, nu vorbesc neapărat de echipa națională, dar pentru fotbal, dacă se va ivi ceva care să-mi dea o satisfacție, atunci poate că o să revin. Dar e la fel de adevărat că anii trec repede, nici nu-ți dai seamă cum ajungi de la nivelul unui începător la peste o jumătate de secol în fotbal. La vârsta la care am ajuns, nu vreau să mai treacă anumite lucruri pe lângă mine. Nici fotbalistice, dar nici de viață normală. Acum, când scriu cartea autobiografică sau lucrând, în paralel, la documentarul despre viața mea, îmi dau seamă că, de fapt, creșterea fiicei mele s-a făcut fără ca eu să fiu prezent! Și atunci, am pretenția să mă iubească?! Și ea mă iubește! Dar e o lecție bună pentru mine.

O întrebare delicată: unde vă simțiți mai prețuit? În România sau în Ungaria?

(n.r. – face o pauză foarte lungă) Deja nu e bine că mă gândesc atât de mult... Uite, aseară (n.r. – dialogul a avut loc vinerea trecută), am participat la banchetul de final de an al unei companii petroliere aici, la București. Cum am fost primit, mi-a fost deosebit de greu să rezist acestui sentiment puternic care venea către mine. Îmi rețineam lacrimile cu greu! Când simt acest respect față de mine... 

Din partea maghiarilor, că firma respectivă e una maghiară...

Deloc! Acțiunea a avut loc la București. Peste 80 la sută dintre cei prezenți la eveniment au fost români. Repet, am fost la București! Apoi, mă duc acasă, la Târgu Mureș și, din nou, toată lumea mă așteaptă cu brațele deschise.

Pe de altă parte, ungurii sunt cei care v-au pus portretul pe stadionul lor, „Puskás Aréna“ de la Budapesta...

Hai să-l lăsăm pe Loți Bölöni deoparte. Te rog, accentuează treaba ăsta: eu n-am invidie față de cineva. Eu știu exact ce am făcut, știu cu cine pot și cu cine nu pot să fiu comparat. Știu unde am ajuns și știu ce meritam, mai întâi, ca jucător, iar apoi, ca antrenor. Știu de unde am plecat, știu unde am ajuns. Și, foarte important, știu de ce pot să fiu mândru! Uite, am fost la Cluj, recent. OK, acolo a fost un cerc maghiar, e adevărat. Dar ce s-a întâmplat acolo, iar apoi aici, la București, m-a convins că sunt prețuit în ambele comunități. Că mă așteaptă cu drag un român sau un maghiar e fix același lucru pentru mine. Dar, în România, oamenii au o mai mare prezență în jurul meu, la oamenii simpli mă refer. În Ungaria, respectul pentru mine vine din partea unor oameni care sunt la un nivel mai înalt, care ocupă niște funcții mai importante. Uite, îți dau un exemplu.

Vă rog...

De curând, am fost la deschiderea muzeului Ferenc Pușkaș, la Budapesta. Și am spus: nu știu ce caut eu aici?! Pentru că, de fiecare dată când am putut, când mi s-a ivit ocazia, să pot să demonstrez împotriva Ungariei, am făcut rău lor! Și ca jucător, gândindu-mă la meciurile cu MTK Budapesta, cu Honved... Dar și la echipa națională. De asta am întrebat: dar ce caut eu aici, când eu n-am lucrat niciodată pentru voi, ci am fost doar adversarul vostru. Și asta e un adevăr. De aceea, e interesant să te respecte adversarul tău. Repet, în Ungaria, există mult respect pentru mine, dar la un anumit nivel. Dar nu mă cunosc oamenii de rând. În România, dacă merg pe stradă, mă cunoaște lumea. De asemenea, când spui Steaua sau Loți Bölöni, oamenii reacționează. În România, oamenii sunt mai apropiați de mine, comparativ cu Ungaria.

Ultima întrebare: vedeți în fotbalul românesc de acum un Loți Bölöni?

Nu.

Dar la nivel mondial?

Dacă aș răspunde la întrebarea asta, atunci mă flatez singur (n.r. - râde). Cred că am fost un jucător mai deosebit. Pentru că mergeam în apărare și organizam ce era de organizat în spate, dirijam ieșirea mingii din apărare, lansam contraatacul, ajungeam la finalizare. Cred că am o cifră interesantă, în sensul că, în medie, dădeam un gol la patru, cinci meciuri. Iar asta la toate nivelurile, la echipa națională, dar și la echipa de club. O eficacitate destul de bună. Aveam un stil aparte. Nu vreau să spun că eram un jucător unic (n.r. – râde), dar pot să spun că am fost un jucător special, cu o rază mare de acțiune.