EXCLUSIV INTERVIU EVENIMENT cu Dominique Klein, fiica lui Mișa Klein, la 30 de ani de la moartea marelui fotbalist. "Camera - martorul principal de aducere aminte"
Fotbal intern
Sport.ro a stat de vorbă cu Dominque Klein (32 de ani), fiica fostului mare internațional cu 90 de selecții și cinci goluri pentru reprezentativa României.
- Dominique Klein a purtat banderola de căpitan a tatălui în ziua în care a fost comemorat la Hunedoara
- "Pe la patru ani am simțit că tata nu se mai întoarce de la Jocul cu Îngerii". O cameră video Panasonic pentru eternitate
- Dominique Klein e stabilită în Munchen, unde a pus pe picioare o firmă, Hemp Impact. "Cânepa e o resursă a viitorului"
- "Mama îmi spune 'Mișuleasă'. Când mă încrunt, semăn cu tata"
- Ce ar face Dominique 10 minute față în față cu Mișa Klein
- "Mama s-a judecat 12 ani cu statul german prin tribunale. A ajuns până la Strasbourg"
- "Tata suferea de o bronșită cronică acută"
- Colegii au strâns 50.000 de mărci după decesul lui Klein. Banii au dispărut!
- "Mircea Lucescu mi-a oferit o bursă, o rampă de lansare. Când i-am trimis poze de la Festivalul de la Cannes, cred să s-a bucurat"
- Orașul în care se gândește să se stabilească. "Vezi dealuri câââât vezi cu ochii!"
- Michael Klein (10 octombrie 1959 - 2 februarie 1993)
O curiozitate căreia nu-i găsește leac o încearcă de mică. Să afle cât mai multe despre tatăl ei, celebrul Michael Klein, decedat la doar 33 de ani, în timpul unui antrenament al echipei Bayer Uerdingen. Ideile i s-au ciocnit mereu în minte. A simțit deseori că cineva îi înfige un pumnal în inimă.
I-ar fi plăcut să trăiască frumusețea locurilor alături de tatăl ei. Să-i povestească! Să-i zâmbească! Să i se cațere pe umeri ca în filmulețele înregistrate pe casete VHS de o bătrână cameră Panasonic M10. Se spune că lucrurile părinților sunt ca o ancoră care nu-i lasă pe copii să scape de durere, însă pentru Dominique o cameră video, un portofel din piele fină sau o banderolă de căpitan îi dau putere. Puterea de a merge mai departe.
Misterul morții tatălui său o mai frământă din când în când. Știe că îngerul său păzitor are grijă de ea și de mama ei, Adriana. A învățat în 30 de ani să clipească vesel la micile bucurii ale vieții sau la poveștile spuse cu har de apropiați tatălui ei.
Dominique are o voce caldă și își alege cu grijă cuvintele. În trecut scria poezii, acum e regizor de film documentar și vrea prin ceea ce face să aibă un impact asupra lumii. Stabilită în Munchen, Dominique a venit în România pentru a-și omagia tatăl, pe 2 februarie, la Hunedoara.
Dominique, cum a fost ziua de joi pentru tine, ziua în care s-au împlint 30 de ani de la moartea tatălui tău?
A fost o zi grea, ca întotdeauna, cea mai grea zi a vieții mele și cred că nu se va schimba asta. Chiar azi (n.r.: joi) am purtat la ceremonia de la statuie (n.r.: din Hunedoara) banderola lui de căpitan, am avut-o pe braț și am fost acolo cu ea.
Dominique Klein a purtat banderola de căpitan a tatălui în ziua în care a fost comemorat la Hunedoara
O banderolă de la Corvinul...
Da. Filmul pe care îl fac, îl filmez în parte cu o cameră VHS adusă de tata. E o cameră cu care s-au filmat momente intime în familia noastră. Eu fără această cameră nu l-aș fi cunoscut ca și tată în intimitatea familiei. A fost cel mai mare cadou pe care l-aș fi putut primi. Casetele acelea video pe care mama le-a filmat cu noi - și el a filmat mult cu camera aceea - reprezintă scurta noastră relație de doar 17 luni. În timp, mi se spunea mereu că "ai fost prea mică să înțelegi" (n.r.: - despre dispariția lui Michael Klein) - pe mine mă durea să mi se spună așa. Acum știu că mă durea pentru că nu era adevărat că eram prea mică să înțeleg...
"Pe la patru ani am simțit că tata nu se mai întoarce de la Jocul cu Îngerii". O cameră video Panasonic pentru eternitate
Pe la ce vârstă ai realizat că nu se mai întoarce?
Abia la 24 ani, când am văzut pentru prima oară acele casete (deoarece înainte de asta Video-playerul nostru era stricat si nu voiam să le distrug), eu mi-am dat seama că am avut o relație reciprocă cu tata și eu eram foarte conștientă de el și de faptul că s-a schimbat ceva când a murit, chit că nu înțelegeam explicit conceptul morții - am înțeles pe la patru ani că nu se va mai întoarce niciodată.
Chiar azi (n.r.: joi, 2 februarie) vrând să filmez la Memorialul de 30 de ani de la Hunedoara, m-am trezit cu o diminieață ploiasă. Spre bucuria mea, picăturile de ploaie au încetat să mai cadă chiar în momentul dinaintea începerii ceremoniei, așa încât am reușit să filmez. Asta m-a bucurat! A fost ca un semn. Altfel, n-aș fi putut face asta din cauza ploii. Primesc mereu tot felul de semne din acestea și-mi aduc pe față un zâmbesc. Mă gândesc că sunt semnele îngerului păzitor.
Acea cameră este o comoară moștenită...
Camera video Panasonic M10 a fost adusă de tatăl meu din SUA în 1990, cu un an înaintea nașterii mele. După ce m-am născut, părinții mei au devenit cameramani amatori, dar foarte talentați, și așa au imortalizat momente de neprețuit cu noi împreună, departe de ochii publici.
Fără să bănuiască că această cameră va fi martorul principal de aducere aminte. Dacă nu aș fi avut această cameră, m-aș fi simțit frustrată, deoarce prin intermediul acesteia, am avut acces la relația mea cu el, lucru care este de neprețuit pentru mine. Faptul că am devenit regizor de film documentar cu siguranță nu este intâmplător...
Dominique Klein e stabilită în Munchen, unde a pus pe picioare o firmă, Hemp Impact. "Cânepa e o resursă a viitorului"
Unde ești stabilită acum?
Sunt stabilită în Germania, la Munchen, în Uerdingen doar m-am născut. După ce a murit tata nu am mai stat deloc la Uerdingen. Am deschis de câțiva ani o firmă unde lucrez cu experți în domeniul cânepii - se numește Hemp Impact (n.r.: - Impactul Cânepii) - se ocupă de cultivarea și distribuirea cânepii industrială. Acum ne extindem în România. Încercăm să ajutăm procesul de salvare a planetei, iar cânepa are acest potențial. Este o resursă a viitorului pentru textile, pentru construcții, pentru mâncare, pentru ciment, hârtie, și multe altelele. Am revenit la tradiția străbunicii mele, bunica mamei, care creșstea, prelucra și țesea materiale din cânepă.
Pe lângă asta, curând voi absolvi Facultatea de Regie de Film documentar si Jurnalism. Pentru proiectul de diplomă, lucrez la un film autobiografic care-l include și pe tata. Ca film de absolvire fac acest documentar eseistic care va fi un eseu cinematografic.
Eu am plecat cu idealul că lumea se poate schimba prin povești, iubesc meseria de regizor, dar simt că tebuie să particip la susținerea naturii atât de devastată și să contribui cum pot la regenerearea ei. Am rămas total impresionată, când am aflat că România a fost până în anii '90 a treia cea mai mare producătoare de cânepă a lumii, unde se cultivau peste 50.000 hectare de cânepă, Apoi s-a risipit totul...e timpul să revină!
"Mama îmi spune 'Mișuleasă'. Când mă încrunt, semăn cu tata"
Sunt momente când îl simți foarte aproape?
Când meditez. Azi am făcut de exmplu o meditație ghidată - o fac adesea ca să mă conectez cu strămoșii - și în acea meditație se spunea că până la urmă și tata și mama respiră prin noi pentru că noi suntem compuși din ei. Așa îl simt, pentru că sunt singura rămășiță vie a lui. El se află în fiecare celulă a mea, deci îl conțin. Este imposibil să-mi fie cineva mai aproape, în afara mamei.
Cu cine ți pare că semeni mai mult? Cu tatăl tău sau cu mama ta, Adriana?
Mama mereu se minunează cât de mult îi semăn lui. Foarte mult semăn cu tata și la caracter, și la fizionomie. Sunt așa serioasă ca și el, când mă încrunt, mama îmi spune: "Iar te încrunți, Mișuleaso?" Din fericire, am multe și de la mama, care e o femeie excepțională! De la ea am învățat ce înseamnă o femeie cu adevărat puternică.
Ce ar face Dominique 10 minute față în față cu Mișa Klein
Dacă l-ai avea pe tatăl tău 10 minute în fața ta, l-ai lăsa pe el să vorbească sau ai vorbi tu?
Cred că aș face reprize jumătate - jumătate. Aș vrea să-mi povestească și el, dar cred că am fi copleșiți de emoții, ne-am stânge în brațe și ne-am bucura de asta. Nu ne-ar ajunge timpul, cu siguranță.
"Mama s-a judecat 12 ani cu statul german prin tribunale. A ajuns până la Strasbourg"
Mama ta cum este?
Purtăm discuții și acum, mama este protagonist în filmul meu și bineînțeles și în filmul vieții mele. Am suferit foarte mult pentru că ea, după ce a murit tata, s-a judecat 12 ani de la cel mai mic tribunal nemțesc până la cel mai mare, ajungând într-un final la Strasbourg.
La Curtea Drepturilor Omului i s-ar fi dat dreptate, dar din păcate a introdus dosarul cu puțin peste termen. Cel de-al 7-lea avocat a dus-o în eroare și de aceea a depus actele prea târziu. N-a mai fost în termen și i-au scris cei de la Strasbourg o scrisoare începând cu cuvintele: "Stimată domană Klein, primiți distinsele mele considerații..." Urma prin a-i spune să-l dea în judecată pe ultimul, din cei șapte avocați și să revină pentru că va câștiga, dar din păcate nu a mai avut putere să facă acest lucru. O înțeleg!
Eu practic l-am pierdut pe tata, dar am pierdut-o între timp și pe mama pentru că era foarte preocupată și atenția ei nu mai era nici ea în exclusivitate a mea... dar acum sunt mândră că a fost numită Vitoria Lipan a zilelor noastre de către un distins jurnalist român, Sorin Roșca-Stănescu. Nu mi-a fost tocmai ușor să o văd consumându-se pe tot parcursul celor 12 ani de procese. Acum mama este bine și ne bucurăm una de cealaltă.
"Tata suferea de o bronșită cronică acută"
Ți-a spus mama ta dacă i s-a confesat că-l durea ceva sau simțea ceva în acea perioadă?
Da, mama bineînțeles că știa de răceala pe care o avusese de la sfârșitul lunii octombrie a anulului anterior, dar care o ducea pe picioare deoarece nu putea să se trateze singur, ci doar sub asistența medicilor clubului. Mama îmi povestește cum că în acea zi de 2 februarie, la antrenamentul de după-masă, după o alergare de 5.000 m contra contromentru, echipa a mers în sala de streching, unde la primul exercițiu pe care îl executa, a început să scoată câteva sunete care le-au atras atenția colegilor și a antrenorului. Apa îi invadase plămânii, lipsindu-l de aer și așa s-a produs infarctul.
Primul diagnostic pe care l-am primit a fost: Infarct in urma unei infecții. Au trecut 6 ani, timp în care mama a schimbat 3 avocați, până să obțină rezultatul în urma autopsiei. Analizele medicale obligatorii de la club, nu le-a primit niciodată, deoarece nu au fost făcute, ceea ce în fotbalul de performanță este nepermis.
Colegii au strâns 50.000 de mărci după decesul lui Klein. Banii au dispărut!
Ai mai vorbit cu cei de la Bayer Uerdingen?
M-am întâlnit acum câțiva ani cu Dreher (n.r.: Bernd Dreher), un fost coleg, care mi-a mai povestit ce s-a întâmplat (n.r.: momentul în care Mișa Klein a făcut infarct), dar în rest nu. Bernd Dreher, fost portar, un bun prieten si coleg, lângă care s-a prăbușit.
Ați rămas cu o pensie de urmaș de la club sau de la federație?
După ce a murit tata, echipa a strâns 50.000 de mărci, iar managerul clubului a folosit banii pentru un cantonament al echipei în Mallorca, în loc să ajungă la noi. Nu am primit nimic, nici de la club, nici de la Federație. Dacă s-ar fi recunoscut accidentul de muncă, s-ar fi creat un precedent și ar fi trebuit să plătească foarte mulți bani, cât să și preia responsbilitatea pentru incompetența clubului Bayern Uerdingen.
- "Mă bucur să aud și după 30 de ani aprecierile oamenilor la adresa lui Michael. Sunt uimită uneori că tinerii își amintesc sau aud de la părinții lor. Nu numai de fotbalistul Klein, a fost adevărată echipă de aur din care a făcut parte Michael, alături de celelalte nume reprezentative ale fotbalului românesc.
- Mă bucur să o am pe Dominique ca o mângăiere în viața mea. De multe ori îi spun un diamant la purtător. E impresionant tot, nimic nu e întâmplător. Dominique îi seamănă din toate punctele de vedere încât... n-am cuvinte să spun
- E frumos să avem lucruri în față care nu ne permit să lăsăm în urmă oamenii dragi. Noi am fost împreună șapte ani, dar am trăit cât pentru o viață. Dominique e rezultatul iubirii noastre. Dominique e copia fidelă a tatălui ei"
- Adriana Klein, mama lui Dominique
Zilele simple ale anului sau cele de sărbători ți-au fost mai grele?
Au fost multe momente, am avut stări psihice dificile, în sensul că am suferit foarte mult. pentru că mi se spunea mereu că am fost prea mică să înțeleg, iar acest lucru m-a consumat foarte tare în decursul vieții mele. Mă consumam, de ce încă mă preocupă, de ce nu mă lasă, de ce nu pot să-i dau drumul acestui trecut? Eu n-am avut o viață celebră, dar pentru că tata era celebru și eu nu puteam lăsa povestea în urmă, unii oamenii mă condamnau că sunt egocentrică, obsedată de sine și de povestea asta. Eu am fost un copil care nu a avut loc să sufere. Se credea că, în general, copiii la vârsta de 2 ani nu pricep mai nimic, așa că nici nu suferă...
Cum ai gestionat acele emoții?
În psihologia modernă se știe că cei mici înțeleg mult mai mult decât ar crede adulții. Procesarea acestor emoții a fost grea pentru mine. Am simțit o rană imensă în interior mult timp, mai ales în jurul zilei de 8 februarie, când la înmormântarea tatălui meu au fost prezenți peste 25.000 de oameni, dintre care mulți iși îndreptau privirile pline de milă asupra mea, fără ca eu să înțeleg de ce. Mă priveau cutremurați. Eu nu plângeam, eram doar împietrită, dar n-am putut să verbalizez. N-am avut Crăciun sau zile de naștere în care să simt că nu mă doare, dar această senzație îmi apare mai ales la începutul anului. Când vine prima săptămână a lunii februarie, mă ajunge trecutul din urmă. Chiar și mama e sensibilă la frigul aducerilor aminte. Frigul iernii ne aduce aminte mereu de zilele acelea.
Tu ai făcut un film cu care ai mers la Cannes.
Când am făcut filmul de admitere, am deschis acea pagină - Michael Klein Official - și am rugat oamenii să-mi împărtășească povești. Un domn distins și un mare cronicar sportiv, Nicolae Stanciu mi-a scris - sper să fie sănătos, căci am înțeles s-ar confrunta cu probleme de sănătate și de aceea nu am reușit să ne vedem acum. Dânsul a scris o carte "Klein, căpitanul lui Lucescu" și n-a avut resurse să o publice.
Am luat legătura cu dânsul, iar conținutul filmului meu de intrare la facultate a fost despre lansarea acestei cărți. Am strîns fonduri de la Ioan Andone, de la Mircea Lucescu, George Mara, de la Ionuț Lupescu și alți colegi de-ai tatălui meu, care au dorit să contribuie la asta. Am reușit să printăm cartea și să o publicăm pe 2 februarie 2015.
Intrată la facultate HFF München, în Germania și departe de suspiciunile de nepotism, primul meu film (Herr und Frau Müller) a fost un succes mondial și a ajuns printe altele, la Cannes.
"Mircea Lucescu mi-a oferit o bursă, o rampă de lansare. Când i-am trimis poze de la Festivalul de la Cannes, cred să s-a bucurat"
Cu Mircea Lucescu ai mai ținut legătura?
M-a ajutat enorm, mi-a oferit o bursă privată, o rampă de lansare când am plecat în Germania. Trebuia cumva să prind rădăcini acolo și cred că nu a regretat că m-a ajutat, atunci când i-am trimis poze de la Cannes. S-a bucurat... Iar eu îi sunt pe veci recunoscătoare pentru susținere. A rămas mereu aproape de sufletul familiei mele. Cu familia Andone și cu familia Lupescu suntem în relații foarte apropiate.
Aș vrea să-mi spui o întâmplare istorisită de Andone.
Andone îmi povestea că tata l-a sunat atunci când m-am născut și l-a întrebat pe tata: "cu cine seamănă Dominique? Cu tine sau cu Adriana?" Iar tata i-a spus: Dominique semănă cu un înger!
Mai practici vreun sport?
Am vrut să devin jucătoare de tenis. Printre primele cadouri de la tatăl meu a fost o rachetă de tenis. El își dorea să urmez acest drum, dar am dat peste filosofie și m-am plictisit de tenis, îmi plăcea tare mult Steffi Graf.
Mai joci de plăcere tenis?
Nu am mai jucat de mult, dar cu siguranță primele mingi le-aș da peste gard. Acum eu fac arte marțiale, mai precis Kung-fu de aproape 5 ani. Am primit centura de luptătoare avansată, am un maestru vietnamez foarte înțelept. Cu asta îmi închei zilele. Kung-fu e pe sufletul meu, la fel ca filosofia budistă.
Un film preferat?
Filmul care m-a determinat să studiez Regie de film documentar a fost The Salt of the Earth (n.r. 2014) al lui Wim Wenders, un mare regizor german, care de altfel a terminat aceeși facultate din München. El a făcut un film despre un fotograf, unul dintre preferații mei, Sebastiao Salgado.
Filmul portreatează viața lui. A fotografiat multe războaie până când a ajuns în depresii foarte mari și apoi și-a îndreptat atenția și camera către natură. A făcut colecție de fotografii extrem de frumoasă, care se numește Genesis. În cele din urmă s-a întors in Brazilia, țara sa natală, și a reîmpădurit o suprafață foarte mare de pământ, care odinioară fusese o junglă.
Și pentru mine impactul contează, cum reușesc prin film să generez o transformare pe lumea asta, să ajung la sufletele oamenilor, să-i ating așa încât să se transforme, să aibă o revelație pentru propriul lor drum. Îmi dau însă seama, că viața mea are cam aceeași dramaturgie ca cea a lui Sebastiao Salgado.
Orașul în care se gândește să se stabilească. "Vezi dealuri câââât vezi cu ochii!"
Ce vezi pe chipurile românilor când te întorci în țară?
Îi văd neîncrezători, mi se pare că poporul român a dezvoltat o poveste prea negativă despre sine, despre neamul românesc , iar asta mă intristează. Îi văd împovărați, obosiți, de greul pe care îl trăiesc. Dar văd și multă ospitalitate, deschidere, mărinimie, empatie.
De exemplu, ajungând în gara din Deva, aveam multe bagaje, așa că aveam nevoie de ajutor, și ca printr-o minune un cuplu tânăr din Deva, ne-a oferit ajutorul. Credeam că ne ajută doar până la taxi. Când colo! Ne-au împachetat la ei în mașină, ne-au dus la Hunedoara, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. Erau de o mărinimie și o căldură greu de descris. Nu că aș fi adepta clișeului că nemții sunt reci, sunt și acolo fel și fel de oameni.
Pe final aș vrea să te întreb dacă ai de gând să te stabilești în România cândva?
(hotărâtă) Da! prima facultate am terminat-o la Cluj, acolo m-am îndrăgostit de un loc anume... de locul în care mă văd locuind cândva, se văd doar vârfuri de dealuri și în grădină curge o vale cu o apă cristalină și curată de munte, ca în locul unde a copilărit mama mea. Se văd dealuri câââââât vezi cu ochii! (admirativ, cu o voce melodioasă).
O ultimă întrebare. Ce te face fericită?
Să văd că am un impact pe lumea asta. Visez ca, într-o zi, cânepă să reia un loc important pe lume, cum l-a avut de altfel de peste 10.000 de ani. Visez să se stopeze intoxicarea planetei prin producția convențională de hârtie, beton, textile și așa mai departe. Această plantă chiar poate contribui la salvarea planetei de la nenorocirea în care se află.
Pentru mine contează tot timpul sensul, nu materialitatea. Eu când fac ceva, nu mă gândesc numai la mine și la generația mea, ci și la ce rămâne în urma mea pentru următoarele generații - asta probabil că o am de la tata. Nu știu dacă a trăit cu dorința asta... Când văd însă ce ecou are viața lui scurtă de 33 de ani, mă motivează! Eu nu i-am egalat încă performanța, așa încât sper să-mi dea Dumnezeu zile pline de sănătate să-l egalez, ba chiar să-l depășesc.
- Sursă fotografii: arhivă personală Adriana Klein / Imago / Agerpres
Michael Klein (10 octombrie 1959 - 2 februarie 1993)
Post: fundaș sau mijlocaș stânga
1977-1988: Corvinul Hunedoara (313 meciuri – 37 goluri)
1989-1991: Dinamo București (49 de meciuri – 3 goluri)
1991-1993: Bayer Uerdingen (36 meciuri – 0 goluri)
Palmares la echipa națională: 90 selecții – 5 goluri
Palmares în cupele europene: 13 meciuri – 2 goluri
Primul meci în Liga 1: Corvinul Hunedoara – FC Argeș 2-2 (24.08.1977)
Primul meci la națională: România – Bulgaria 1-2 (9.09.1981)
Trofee: campionatul și Cupa României cu Dinamo (1990)
- Klein a jucat la două turnee finale: Campionatul European din 1984 și Campionatul Mondial din 1990.
- Klein și Mircea Rednic au fost singurii tricolori integraliști în toate partidele jucate de România atât la Euro 1984 (selecționer Mircea Lucescu), cât și la Coppa del Mondo (selecționer Emerich Ienei)
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
