El râdea îndoielnic și-mi repeta mereu: „Poate mare la înfățișare”. Pentru că nu considera că este atât de mare, nu realiza nici acum, după atâția ani. Bineînțeles, nu-l numeam așa pentru înfățișarea lui impunătoare, ci pentru ce a fost ca sportiv, pentru bucuria imensă pe care mi-a adus-o în finala de la Sevilla, pentru capacitatea lui de concentrare în momentele acelea cruciale, când un stadion plin cu spanioli aproape că se prăbușea pe gazon, lângă el. A rezistat atunci acelei presiuni fantastice și a învins. Astăzi, din păcate, n-a mai reușit să apere lovitura decisivă.
I-am spus când ne-am mai întâlnit de-a lungul carierei că îmi dau lacrimile de emoție și de bucurie de fiecare dată când revăd episodul loviturilor de departajare de la finalul meciului Steaua – Barcelona din 1986. Tot așa, parcă nu-i venea să creadă că el stârnește astfel de reacții. Se uita la mine puțin mirat, puțin dezorientat, ca și cum mi-ar fi spus: „Hai, domnule, chiar așa?” Ei, bine, da! Ei bine, îmi dau lacrimile și acum, când revăd din nou și din nou pe youtube cele patru lovituri de la 11 metri apărate de eroul meu.
Astfel de emoții le mai simt la revederea primului zece al Nadiei, la revederea cursei câștigătoare a Gabrielei Szabo de la Jocurile Olimpice de la Sydney, a golurilor României cu Argentina de la CM 1994 sau a finalelor câștigătoare ale Simonei Halep de la Roland Garros și Wimbledon.
Pentru că eu acolo îl situez pe Duckadam, alături de cei mai mari sportivi ai României, Nadia, Năstase, Patzaichin, Szabo, Halep...
Atât de mult l-a prețuit statul român, încât a fost nevoit prin anii 90 să-și vândă casa de lângă Arad, să plece în America pentru a o lua de la capăt, fiindcă aici nu-și găsea locul, era marginalizat, scos din fotbal, când ar fi putut să lucreze la Steaua sau la orice alt club, să-i îndrume pe viitorii portari, să le povestească micuților fotbaliști despre acea minune pe care a făcut-o la Sevilla.
Nu, nimeni n-a avut nevoie de el, toți l-au uitat, toți au ignorat un simbol al Stelei și al fotbalului românesc. Și de aceea i-a fost recunoscător lui Gigi Becali pentru că l-a readus lângă fotbal, deși avea un rol decorativ, dar a putut să-și plătească datoriile, să-și ia o casă lângă București, să fie din nou văzut de oameni, apreciat. Dar și contestat de unii pentru părerile sale tranșante în conflictul Steaua vs FCSB.
Am fost cu Duckadam și cu familia lui la un turneu în Bulgaria acum vreo 10 ani. Am luat masa împreună și am stat la povești. Avea o mulțime, era un mucalit, n-a tăcut deloc, ne-a spus continuu diverse istorisiri, care mai de care mai haioase. Am râs atunci pentru tot anul ăla. L-am întrebat de ce nu scrie o carte autobiografică, având atâtea amintiri. Mi-a spus că lucrează la ea, avea o mulțime de notițe, însemnări, chiar capitole întregi. N-a publicat-o, din păcate... Poveștile au rămas pe hârtie.
Pe laptop îmi răsună din nou „Apărăăăă Du-cka-dam!” strigat de Teoharie Coca Cosma. Și nu-mi pot stăpâni lacrimile de emoție și de durere, pentru că acest mare om și mare sportiv, „cel mai mare”, cum îi spuneam eu, nu mai este printre noi.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
