În prima parte a intervenției sale, cu o sinceritate dezarmantă, Chivu (44 de ani) a vorbit despre perioada copilăriei sale, despre cum a început fotbalul și despre debutul în fotbalul profesionist, la nici 17 ani.
Evenimentul care i-a marcat cariera a fost moartea tatălui său, atunci când viitorul mare fotbalist nu împlinise 18 ani. Cristi i-a făcut o promisiune părintelui său, aflat pe patul de moarte.
A început fotbalul la 9 ani, iar la 14 ani a trecut pentru prima oară la un club profesionist, CSM Reșița, care activa atunci în Liga a doua. A debutat destul de repede, la 15 ani și câteva luni, iar la 16 ani și jumătate debuta și în Liga 1, odată cu promovarea reșițenilor.
Un an la Reșița și apoi un an la Craiova, 56 de meciuri, atât a jucat Chivu în prima ligă de la noi. Apoi a plecat la Ajax și mai departe la Roma și Inter, întorcându-se în țară doar pentru meciurile echipei naționale.
Înot, schi fond, karate, fotbal în spatele blocului
Cristi a mai cochetat și cu alte sporturi în copilărie, fostul fundaș a istorisit că a fost ocazional la înot, la schi fond, dar nu i-a plăcut, „fiindcă era vară și alergam pe dealuri. După vreo două zile în care am alergat mai mult decât mă așteptam, am renunțat. Am făcut și karate, adică am fost copilul bun la toate, am încercat mai multe sporturi, care mi-au dezvoltat o anumită capacitate coordinativă, anumite instincte, pe care ulterior le-am dezvoltat. Eram un copil foarte activ. Și în casă mă jucam cu o minge, îmi dădeam de lucru mai tot timpul, dar nu-mi plăcea să stau mult acasă, ieșeam cu prietenii în spatele blocului, să jucăm fotbal sau să facem alte năzbâtii”.
Întrebat de moderatorul dialogului, nimeni altul decât fondatorul SBA, Cristian Gheorghe, dacă a avut vreun moment până la 17 ani în care să fi vrut să se lase, Chivu a continuat extemporalul la sinceritate: „Pe la 14-15 ani, am făcut varicelă, am stat închis în casă vreo două săptămâni, mi-a plăcut că nu mai aveam un program și făceam ce voiam. Apoi am stat retras vreo două luni, până mi s-a întors dragostea pentru sport și pasiunea de a fi într-un colectiv, de a avea niște reguli, care ulterior m-au dezvoltat ca om”.
„Nu mai vrei la fotbal? Atunci, trebuie să iei premiul întâi la școală!”
Fostul mare fotbalist care a strâns 75 de selecții la națională, înscriind trei goluri, dezvăluie că a primit o educație spartană de la părinții lui și că regulile care i s-au impus erau destul de rigide, dar activitatea sportivă și-a ales-o singur:
„Aveam obligația să învăț la școală, era obligația fiecărui copil să învețe, să aibă note bune, pentru că la vârsta aia șoala era singurul lucru cert. Restul erau doar pasiuni pe care încercam să le cultiv. În perioada în care nu m-am mai dus la fotbal, mi s-a spus foarte clar: Ok, nu mai mergi la fotbal, dar vrem Premiul întâi, note foarte bune la școală.
Atât timp cât jucam, mai închideau ochii. Un 8 era ok, nota 7 nu era acceptată în casă. Și-atunci, a trebuit să le fac pe amândouă. Am terminat liceul, mi-am dat BAC-ul jucând chiar în Liga 1. Dimineața mergeam la ore de la 8 la 10, apoi la antrenament până la ora 1-1 jumate și mă întorceam din nou la școală pentru ultimele două ore. Eram obligat să fac asta. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, a trebuit să fac. Până la urmă, mi-a prins bine și le mulțumesc părinților că m-au obligat să fac și școală”.
De la începuturile carierei, visul lui Cristi Chivu a fost să ajungă la naționala României: „Ajungând în Divizia A și parcurgând toate loturile naționale de juniori, am fost motivat să joc pentru națională. Era perioada Generației de Aur, anii 90, după Mondialele din 1990 și 1994, plus Europenele din acea vreme. În 1998, eram deja titular în Liga 1, dar prea tânăr ca să merg la turneul final din Franța. Am învățat să-mi stabilesc niște obiective de scurtă și de medie durată și să fac tot posibilul pentru a le îndeplini. Am reușit pentru că am fost motivat, am avut ambiția de a face lucrurile bine”.
„Nu-ți face griji, tată, voi avea grijă de familie!”
Din păcate, la 17 ani, Cristi a avut parte de o tragedie în familie: tatăl său a decedat. Puștiul care juca atunci pentru Reșița a plâns, s-a întrebat de ce, dar a reușit să treacă peste momentele grele și, de atunci, a avut o motivație în plus și o responsabilitate în plus: „M-am maturizat foarte mult, de la o zi la alta. Pierderea pe care am suferit-o nu s-a simțit la progresul meu. Maturizându-mă foarte devreme și plecând într-un alt oraș, Craiova, învățând să trăiesc singur, am învățat și să mă descurc singur și am avut ca principală motivație promisiunea pe care i-am făcut-o tatălui meu pe patul de moarte, și anume că voi avea grijă de familie. I-am spus să nu-și facă griji, că voi fi un om responsabil, un cap de familie care să-l înlocuiască”.
Deși a progresat continuu de la an la an, Cristi spune acum că „în toți anii ăștia, mi-a lipsit tatăl, mi-au lipsit foaret mult discuțiile pe care, probabil, le-aș fi avut cu el, pentru că era un om de fotbal, un antrenor. Am învățat să-mi fac singur autocritica, să nu mă mulțumesc niciodată cu ce aveam, să-mi doresc tot timpul mai mult. Am și greșit de multe ori, asta face parte din bagajul de maturizare a unui om, am învățat din greșeli. Poate în anumite momente aș fi fost îndrumat altfel, poate mi s-ar fi explicat altfel anumite aspecte, dar până la urmă am reușit să mă descurc și singur”.
Chivu a vorbit și despre felul cum a evoluat în viață și în carieră: „Eram foarte încăpățânat, nu am cerut ajutor nimănui, niciodată. Probabil că și de aceea mi se reproșează anumite lucruri, că n-am mai păstrat legătura cu foști antrenori sau cu nu mai știu cine. Dar am încercat să mă decsurc singur, să răzbat singur prin viață, să o iau în piept. Să dau cu capul de foarte mulți pereți. Toate astea m-au făcut să văd lucrurile altfel și să reușesc în continuare să-mi stabilesc noi obiective pe care mi le propuneam în anumite etape ale vieții”.
„Am fost antrenor, mentor, părinte pentru copiii de la Inter”
Moderatorul Cristi Gheorghe a observat, din spusele lui Cristi Chivu, că acesta este un om extrem de interiorizat, iar Cristi a recunoscut asta: „Da, am învățat să mă deschid mai mult în ultima vreme, după ce m-am lăsat de fotbal, după ce am petrecut mai mult timp cu familia, cu copiii mei, după ce am început să antrenez.
Copiilor de la Inter le-am fost antrenor, le-am fost mentor, le-am fost părinte, mai mult decât atribuțiile pe care le are un antrenor. Dar cred că acesta este un lucru normal și natural pe care un antrenor la nivel de copii și juniori trebuie să-l facă.
Mai ales la juniori, nu e doar despre fotbal, tactică, tehnică, ci și despre anumite valori pe care încerci să le transmiți unor copii care ulterior vor deveni oameni maturi și care nu se știe dacă vor reuși să joace la nivel profesionist”.
