INTERVIU Narcisa Lecușanu, vicecampioană mondială la handbal: „Clar este o anomalie în handbalul românesc. Mă întreabă și colegii de la Federația Internațională. Autoritățile trebuie să investească și la nivelul de jos”
Handbal
Narcisa Lecușanu (46 de ani), singurul român în boardul Federației Internaționale de Handbal, a jucat ca inter stânga între 1993 și 2010, trecând pe la echipe importante din Europa, cum au fost Kometal Skopje (Macedonia), Borussia Dortmund (Germania), Aalborg și Ikast (ambele din Danemarca).
- A câștigat Cupa Cupelor atât cu aceasta din urmă, în 2003, cât și cu Oltchim, în 2007.
Pentru naționala României a bifat 134 de meciuri, în care a înscris 345 de goluri. În 2005, a făcut parte din prima reprezentativă care a devenit vicecampionă mondială la turneul final din Rusia.
Cariera profesională este la fel de impresionantă ca și cea sportivă. A fost mai întâi vicepreședinte al FRH, iar apoi antrenor federal al naționalei României. A fost antrenor federal al naționalei de junioare care a devenit campioană mondială în 2014. Între 2011 și 2018 a lucrat în cadrul Federației Europene de Handbal, între 2016 și 2018 fiind membru executiv al forului european. Din 2017, este membru executiv al Federației Internaționale de Handbal.
Narcisa este și supervizor la competiții importante și participă la întâlniri oficiale cu personalități din lumea politică. De curând, s-a întâlnit în Germania, ca reprezentant al IHF, cu senatorul de sport din zona Berlinului, cu care a avut o discuție amplă despre dezvoltarea handbalului.
La finalul anului trecut, a fost lector la Sports Business Academy, singura academie de sport și business din sud-estul Europei.
Cât despre viața personală, este căsătorită din 2012 cu omul de afaceri Nicolae Cristache, cu care are doi copii, Maria (împlinește 10 ani în noiembrie) și Iustin, care a făcut 8 ani pe 22 iulie.
Handbalul s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani, ca viteză, execuții...
Clar, s-a schimbat dinamica jocului, forța jucătorilor, și la feminin, și la masculin. Abordarea este comună, și mă refer la regulament, mod de desfășurare, competiții, număr de echipe participante. Nu există diferențe.
Noi de ce am regresat la nivel de națională feminină?
Nu știu dacă este un regres. E ceea ce producem. Când juca generația mea, și poate mai devreme, exista o preocupare pentru copii, pentru tineri, cluburile sportive școlare produceau foarte mult în toate sporturile pentru performanță. S-au schimbat niște poluri, s-au schimbat niște obiective, niște valori. Și atunci, sportul românesc e în mâna părinților. E bucuria lor, investesc în copiii lor. Asta facem și noi. Ambii copii ai noștri merg la înot și la tenis, iar Iustin merge mai nou și la fotbal. Să vedem cât ne ține și pe noi. Nu numai financiar, e vorba și de timp. Noi stăm undeva în zona Băneasa și nu am niciun club de handbal aproape. De asta nici n-am dus-o pe Maria la handbal. Eu mergeam singură cu autobuzul în Bacău. Acum, poate e prea mare grija noastră, a părinților. Până la urmă, ține de fiecare.
Eu zic că este un regres la națională, suntem pe locurile 12, 13 și la Europene, și la Mondiale.
Depinde la ce ne raportăm. La Mondiale, am fost prezenți tot timpul, n-am lipsit la nicio ediție la feminin. La Campionatul European, nu ne-am calificat în 2006, cu generația mea, când ne-a bătut Serbia după ce devenisem vicecampioane mondiale. Nu știu dacă a fost regres atunci sau dacă n-a fost momentul nostru. Fiecare jucătoare din componența echipei avea valoare, eram câștigătoare de cupe europene, jucam la cluburi din străinătate. Faptul că am putut să plecăm în străinătate a fost un moment fain pentru dezvoltarea sportivelor, să vedem și alte concepte, să ne adaptăm. La vremea aia, plecam noi. Acum, importăm noi. La vremea aia, ne creșteau alții pe noi. Acum, am ajuns să creștem noi pe alții. Și, uite-așa, se-nvârte roata.
Dar de unde avem noi capacitatea asta financiară, să aducem handbaliste foarte bune și să le pătim cu salarii foarte mari?
Trebuie să-i întrebăm pe investitori. Aici nu am direct contact, nu e treaba mea. Dacă aș fi fost în conducerea unui club, aș fi știut să spun exact cât vin de la sponsori, cât vin de la autoritățile locale. Mi-ar plăcea ca autoritățile să investească și jos. Asta ar fi extraordinar, să avem infrastructură.
Te-am întrebat pentru că a venit vorba de jucătoarele străine și pentru că eu mă mir cum penultima țară din Uniunea Europeană ca grad de dezvoltare poate aduce jucătoare de primă mână, pe salarii foarte mari... Ești în fenomen de atâția ani, mă gândeam că știi.
Mă întreabă și colegii mei de la Federația Internațională, dar nu știu să le răspund. Toată lumea se întreabă. E clar că e o anomalie, dar nu știu, pentru că nu am acces.
Pregătire fizică după modelul rus!
Se leagă treaba asta și cu naționala? Poate nu mai au loc româncele să joace atât de mult, nu?
Ca să avem din nou o masă mare de românce, trebuie să ne apucăm să muncim cu foarte mulți copii. Orice echipă de juniori nu poate scoate șapte jucători/jucătoare, ci unul-doi sau una-două. Ești un antrenor bun dacă aduci un vârf sau două dintr-o echipă. Asta nu înseamnă că ceilalți nu pot juca la un nivel de Ligă. Asta e valabil la toate sporturile de echipă. Trebuie să se întrebe cineva ce fac acești antrenori, sunt sprijiniți, nu sunt sprijiniți, au puterea de a se educa și de a se perfecționa, de a fi în ritmul internațional, au acces la noile tehnologii. Sunt niște parametri pe care nu-i mai câștigi doar din volumul de muncă pe care-l făceam noi când eram copii.
Cum se făcea pregătirea fizică atunci?
Profesorii noștri făceau pregătire fizică după modelul rus, cu volum foarte mare de muncă. Când am ieșit din țară, la Ikast, cinci dintre colegele mele au devenit campioane olimpice, dar nu am văzut la ele cantonament, nici volumul ăla de pregătire fizică despre care vorbeam. Dar pregătirea fizică normală nu le-a lipsit tot anul. Deci sunt altfel de concepte, care iată că dau rezultate. Și mai sunt copiii dispuși să muncească atât de mult, în speranța că vor câștiga o medalie? Mulți fac sport, dar nu câștigă toți.
Când ai candidat la președinția FRH în 2018, proiectul tău strategic se baza foarte mult pe dezvotarea sportului școlar, pe mărirea numărului de echipe de copii, parteneriat cu Ministerul Educației Naționale...
Fără toate acestea nu ai cum să dezvolți un sport. Dacă nu ai acces în școală, nu ai nimic. Și eu am fost selecționată tot de la școală. Antrenorii au nevoie de accesul în școli, pentru a vedea copiii talentați.
Tu cum te-ai apucat de handbal?
Sora mea juca, făceam și la școală. Profesorul meu de sport, Cornel Ciocoiu, care este chiar tatăl fotbalistului Cristian Ciocoiu, iubea handbalul. Făceam handbal la școală. Mi-a spus că am ceva talent și că ar trebui să merg la Clubul Sportiv. Și am ajuns să fac handbal de performanță.
„Așa am fost educată, să învăț, pentru că nu primesc nimic pe tavă”
Cum a fost copilăria ta?
Ca a tuturor copiior de pe vremea aceea. Cu mers la țară, cu joaca între blocuri, cu antrenamente, cantonamente, școală, că fără școală nu reușești să faci nimic. La noi în casă asta ne spunea tata, Dumnezeu să-l odihnească, pentru că nu mai este, că trebuie să învățăm, că nu primim nimic pe tavă în viață. Eu așa am crescut.
Și pe copiii tăi tot așa îi educi?
Bineînțeles. Educația e numărul 1 și merge mână-n mână cu sportul. Nu există separare.
Avem medalie de bronz la Europenele U19 din vara asta. Ce ar trebui făcut cu aceste fete ca să ajungă la un nivel înalt la senioare.
Eu am spus și în 2014, când generația Cristinei Laslo și a Biancăi Bazaliu a fost campioană mondială la Under 18, că trebuie să avem grijă de ele. Trebuie să ajungă la echipe unde vor juca. Dacă nu joci acum ca să câștigi experiență, nu ai cum să progresezi. Ca în orice domeniu, și ele trebuie să fie implicate, să își asume responsbilități. Mulți zic că se antrenează cu nu știu cine, dar miza jocului, presiunea rezultatului nu le poți antrena niciodată.
Păi nu au loc de străine.
E loc. Dacă au valoare, pot pleca și afară, ca pe vremea noastră. Și-atunci, vor avea un grad de comparație, vor avea un mix de cultură, vor vedea altfel lucrurile. Am văzut generația asta anul trecut la Campionatul Mondial din Macedonia și chiar mi-am zis atunci că este o generație care n-a spus tot. Vom mai avea un Campionat Mondial de tineret la anul. Sunt câteva fete bune, evoluția poate să apară oricând. Sunt tinere, pot acumula. Eu sunt de principiul „Cât trăim, învățăm”.
„E frumos să visezi mare. Dacă visezi micro, n-ai ce să obții”
Parcă din generația campioană mondială în 2014, nu au confirmat atât de multe la senioare. Laslo, Bazaliu, care a stat pe bancă ani întregi la CSM...
Nu numai cluburile sunt vinovate. Sunt alegerile jucătoarelor. Când eram junioară, am ales să rămân la Știința Bacău, să joc 60 de minute din 60, în loc să plec la Vâlcea. Mi-era clar că n-o să joc acolo, unde erau handbaliste valoroase. Poate jucam 5 minute pe meci, dar e diferență față de a juca 60 din 60, de a avea responsabilitatea șutului, de a decide rezultatul jocului. Partea financiară e importantă, într-adevăr, nu putem fi ipocriți. Pe vremea mea era o indemnizație, dar era bună și aia pentru mine. Fiecare are valorile vremii și pretențiile lui. E frumos să visezi mare și vezi apoi ce obții. Dacă visezi micro, n-ai ce să obții. Măcar îi dai șansa gândului.
Cât era indemnizația când jucai?
Sincer, nu mai știu. Eram studentă, nu jucam pentru indemnizație. Era un venit de-o ieșire la cofetărie. Astea erau nebuniile noastre, nu știu dacă mai ies tinerii azi la cofetărie. Dar noi ne strângeam toate fetele și mergeam. Oricum, nu mai există grad de comparație. Sunt alte vremuri. În studenție, orice bănuț era bun. Dar, cum spuneam, nu asta era important. Pentru mine, sportul e o lumină pentru fiecare tânăr. Am acces la niște informații și văd cum este tratat sportul în America, știu câte burse sunt alocate pentru cei care fac sport. Bineînțeles că nu toți vor fi medaliați, dar faptul că faci sport înseamnă mult în ceea ce privește formarea ta ca om. Te ajută apoi în orice domeniu vei lucra. Sunt anumite abilități pe care nu ai cum să le dobândești stând acasă și învățând foarte mult sau stând pe jocuri.
Vorbeam de proiectul tău din 2018. Ai pierdut la limită atunci în fața lui Alexandru Dedu, 99 la 100 de voturi. Dezamăgire mare.
Pe moment, da. Apoi i-am urat succes lui Alexandru Dedu și gata. Viața merge mai departe.
Te mai gândești să mai candidezi?
Nu știi ce-ți oferă viața. Nu-i momentul acum să mă gândesc la asta.
Povești inspiraționale la Sports Business Academy
Ai fost lector la Sports Business Academy la finalul anului trecut. Despre ce le-ai vorbit cursanților?
Despre cariera mea. Fiecare poveste a unui sportiv este inspirațională. Și eu i-am ascultat pe alți sportivi, am citit niște autobiografii. În sport, ai nevoie de oameni care cred în tine, care să te împingă de la spate, pentru că performanța e grea, la un moment dat ai tendința să cedezi, efectiv zici că nu mai poți. Și, totuși, ceva din tine zice că trebuie să continui. De multe ori, nu vezi resursa aia, și atunci ai nevoie de un om lângă tine care să zică: „Trebuie să faci așa”.
Ăsta a fost și motivul pentru care ai scris cartea autobiografică „Povestea vieții mele”?
Da. Am fost 10 ani în board-ul pentru dezvotarea handbalului feminin la Federația Europeană și am făcut parte și acolo din Comitetul Executiv. Se vorbea despre poveștille inspiraționale ale sportivilor. Și la îndemnul scriitoarei Mariana Gorczyca, dar și pentru că am văzut că se insistă și la nivel european pe așa ceva, am zis ok.
La SBA vin oameni care vor lucra sau lucrează în sport, în management, în marketing. Se simte nevoia de specialiști în sportul românesc?
Astfel de proiecte s-au creat și la nivel internațional, sunt parteneriate între anumite organizații educaționale pentru dezvoltarea oamenilor care lucrează în management și în marketing sportiv. Și Federația Europeană de Handbal are o colaborare cu Universitatea din Koln. Cu cât ești mai informat, cu cât ai acces la mai multe informații, devii mai bun, ai ce livra, arăți că ești abil. E normal ca lumea să vrea să se dezvolte.
-
Puteți citi mâine pe www.sport.ro a doua parte a interviului cu Narcisa Lecușanu, in care aceasta vorbește despre Cristina Neagu, despre cum se construiește un lider și despre sala polivlentă de care Bucureștiul are atâta nevoie.
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
