SPECIAL | 61 de ani de la primul triumf la Cupă Mondială pentru România! Cum s-au impus handbaliiștii la turneul din Germania

Într-un turneu ce s-a disputat în Republica Federală Germană între 1 și 12 martie, naționala României a produs marea surpriză și a adus în țară primul titlu mondial, deschizând cea mai bună perioadă din istoria participării în aceste competiții.

La următoarele ediții România obținea trei medalii de aur (Cehoslovacia 1964, Franța 1970, Republica Democrată Germană 1974). De asemenea, un an mai târziu, și naționala feminină câștiga Campionatul Mondial desfășurat chiar în România. Vorbim de turnee în șapte jucători, deoarece echipa feminină mai câștigase titlul mondial, în 11 jucătoare, în 1956 și 1960.

În etapa preliminară, tricolorii antrenați de marii Vlase Oprea și Niculae Nedeff au fost repartizați în Grupa C, alături de Cehoslovacia și Japonia. Deși vorbim de un turneu final, Japonia era singura țară din afara Europei care participa, niponii făcând doar act de prezență.

Cinci victorii din șase jocuri

În cele două meciuri din faza grupelor preliminare, România se impunea clar în fața Japoniei, scor 29-11, dar pierdea duelul cu marea favorită a turneului, Cehoslovacia, scor 12-8.

Astfel, tricolorii au fost repartizați în a doua grupă principală, alături de Germania, Danemarca și Norvegia. Cu trei victorii din trei (în ordine, 12-9, 15-13 și 16-14), România ajungea în marea finală, acolo unde se duela iarăși cu Cehoslovacia.

Ilie Dobre: ”Performerul unic de pe arenele cu semicercuri”

Deși porneau cu șansa a doua în finala de la Dortmund, tricolorii s-au impus și au reușit să câștige primul titlu mondial din istorie, scor 9-8 în marea finală. Colonelul Cornel Oțelea, decorat mai târziu cu Ordinul ”Meritul Sportiv” în 1964, a fost unul dintre cei mai importanți jucători de la acel turneu. În 2003, Ilie Dobre scria chiar o carte despre activitatea acestuia, intitulată ”Performerul unic de pe arenele cu semicercuri”.

Ajuns la 81 de ani, el s-a mai impus ulterior la alte două Cupe Mondiale alături de România, dar a triumfat și cu Steaua în Cupa Campionilor Europeni, atât ca antrenor (1977), cât și ca jucător (1968). Altături de francezii Omeyer și Karabatic, este singurul fotbalist cu trei titluri mondiale în palmares.

”A fost o perioadă extraordinară. Titlul mondial din 1961 este, așa cum ați spus, special. Noi eram mai degrabă specialiști în handbalul în 11, unde cucerisem medaliile de argint la Campionatul Mondial din 1959. Cei de la Dinamo, sub conducerea lui Oprea Vlase, au primit sarcina de a documenta și implementa handbalul în șapte, în vreme ce noi, la Steaua, sub comanda regretatului antrenor Ioan Kunst-Ghermănescu, am pregătit Mondialul din 1959.

După aceea am făcut tranziția, deloc ușoară, spre handbalul de sală. Am câștigat acel titlu mondial într-o manieră extraordinară. Am plecat spre Germania cu ideea că nu avem ce pierde. Abia pe final de competiție, pe măsură ce ne apropiam de obiectivul suprem, am conștientizat ce performanță putem realiza și a apărut crisparea în jocul nostru. Din acea generație, am supraviețuit patru: subsemnatul și Nodea, de la Steaua, respectiv Ivănescu și Moser, de la Dinamo. Era o rivalitate între noi, desigur, dar la echipa națională nu conta clubul de proveniență.

Vreau să spun că am fost promovat la gradul de general de brigadă fiind în activitate, în 1992. Am beneficiat din plin de sprijinul generalului Spiroiu, care a înțeles exact misiunea și valorile clubului stelist. Faptul că în acei șapte ani de mandat, Steaua a fost de șase ori cel mai bun club românesc, punând în balanță rezultatele interne și internaționale, se datorează echipei de conducere care s-a creat în jurul meu și care m-a ajutat din plin. Pot spune chiar că în acea perioadă s-a afirmat un veritabil spirit stelist modern”, a transmis Cornel Oțelea, despre acel turneu, în urmă cu un an, pentru portalul de presă al MAI.

Petre Ivănescu, căpitanul primei naționale glorioase a României

Un alt jucător important de la acel turneu a fost Petre Ivănescu. Căpitan la acel turneu, Ivănescu este dublu campion mondial. Ajuns la 86 de ani, acesta și-a publicat, acum câțiva ani, cartea autobiografică „Am vrut să ajung la stele”. Cristian Gațu, fostul președinte al FR Handbal, l-a caracterizat.

„Este unul dintre pionierii handbalului românesc de performanță. L-am urmărit și l-am admirat de când m-am apucat serios de handbal. Nu exista joc al naționalei noastre sau al echipei Dinamo să nu fiu prezent în tribunele Sălii Floreasca.

După câștigarea celui de-al doilea titlu de campion mondial (Praga,1964), am fost unul dintre fericiții jucători tineri care au participat la un turneu al echipei naționale. Alături de Gheorghe Goran și de Cornel Penu, am debutat în jocurile amicale cu RFG, la dortmund, și cu Iugoslavia, la Novi Sad. Era prin noiembrie ’64. Ce emoții am avut în vestiarul românilor, unde m-am echipat alături de Petre Ivănescu, de Virgil Hnat și de Hansi Moser!

De atunci au trecut aproape 60 de ani, timp în care am păstrat legătura cu Petrică Ivănescu. Nu s-a schimbat deloc: este același om serios și de cuvânt”, a punctat Cristian Gațu, în cartea amintită mai sus.

”Într-un colț, pe fundal, apărea vag și România”

Despre turneul din 1961, în care România nu era văzută drept o favorită, Petre Ivănescu susținea:  „…am răsfoit un ziar german. Pe prima pagină era o caricatură: se juca poker la o masă, în jurul căreia stăteau Suedia, Cehoslovacia, Danemarca și Germania. Într-un colț, pe fundal, apărea vag și România. M-am simțit lezat. Echipa noastră era considerată neimportantă, marginală, de umplutură”, relatează Petre Ivănescu.

Lotul României, la acel turneu

Ioan Bogolea, George Bădulescu, Aurel Bulgariu, Gheorghe Coman, Mircea Costache I, Mircea Costache II, George Covaci, Virgil Hnat, Petre Ivănescu, Hans Moser, Olimpiu Nodea, Cornel Oțelea, Mihai Redl, Otto Tellmann

Antrenori: Oprea Vlase, Niculae Nedeff

Clasamentul final al Campionatului Mondial din 1961

1. România

2.Cehoslovacia

3.Suedia

4.Germania

5.Danemarca

6.Islanda

7.Norvegia

8.Franța

9.Iugoslavia

10.Elveția

11.Țările de Jos

12.Japonia