Cătălin Oprișan scrie povestea delegației Braziliei la JO Los Angeles, 1932: au vândut cafea și alcool ca să poată concura!

De Cătălin Oprișan 

În dimineața zilie de 26 iunie 1932, în dana portului Rio de Janeiro e zarvă mare. Delegația Braziliei pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles e gata de plecare.

Cu patru ani înainte, la Amsterdam, băieții n-au participat, pentru că s-a considerat că distanța este imensă, așa că acum e motiv de mare sărbătoare. Panglici, domnițe îmbrăcate după moda vremii, grangurii locului. ”Itaquicé”, nava cu aburi, e pregătită de marea sa călătorie. Să privim plecuță!

Așa, deci 82 de sportivi cu acte, câțiva antrenori, membri de delegație, 70 de muzicieni ai Marinei, Regina delegației, actrița Sônia Veiga, chitită să dea o tură pe la Hollywood, un reprezentant al președintelui Getúlio Vargas, turiști și oamenii din echipaj. Vreo 478 de suflete... A, și încărcătura, extrem de prețioasă: 60.000 de pungi de cafea!

Haideți să nu ne mai ascundem: nu există buget, ca bani palpabili s-au adunat puțin peste 30 de dolari. Da, 32 de dolari! Treaba e simplă: e criză în toată lumea, în Brazilia, din cauza superproducției, boabele de cafea au devenit combustibil pentru locomotive, dar prin alte părți se vinde! Așadar, când ”Itaquicé” mai pune o frână, mai doarme printr-un port, toți sportivii sunt obligați să vândă.

De cachaça n-am scris, nu? Unii îi spun așa, mai e cunoscută drept pinga ori caninha, și reprezintă cea mai cunoscută băutură braziliană făcută din trestie de zahăr. Istoria nu reține exact numărul sticlelor aflate la bord în momentul în care nava s-a desprins de doc, dar se vorbește de un infinit de fiole.

Recapitulăm: 32 de dolari pentru 82 de sportivi, 60.000 de pungi de cafea și mii de sticle de vândut, pentru completarea bugetului. Amintim că în Statele Unite, destinația finala, prohibiția e în floare, a adunat deja o duzină de ani, oamenii n-au voie să producă sau să depoziteze alcool, cel puțin pe hârtie, așa că cererea e mare...

”S-a furat tot! Tot! Tacâmuri, prosoape, paturi. Cineva a notat, cu o cretă, tot ce a dispărut. Apoi a dispărut și tabla respectivă!”

Jurnalistul Mario Tolentino 

Călătoria durează o lună de zile. Înaintea de intrarea în Canalul Panama, se află că în Brazilia se petrec lucruri grave: cei din São Paulo s-au ridicat, cu tot cu arme, împotriva guvernului lui Getúlio Vargas. Izbucnise Războiul Civil. Mulți nu vor să mai meargă la Jocuri, dar cum să te întorci?

”Arca lui Noe”, cum și-a botezat comandantul Orlando Silva propria navă, trage tare. Nu e loc de antrenamente. Câteva exerciții fizice și alergări scurte. Pornesc la drum legendele: piscina e prea mică, nu e adâncă, ce probe să încerci acolo, așa că unii vor să se arunce direct în ocean; un trăgător ia la țintă un rechin; un discobol fură câteva farfurii de la bucătărie și se antrenează cu ele peste bord...

Se ajunge în Canalul Panama. Pentru că știau că navele militare nu plătesc, brazilienii plantaseră, de ochii lumii, patru tunuri: două în față, două în spate, pentru a face ca vasul să pară mai ”fioros”. La început, oficialii sunt păcăliți, dar, când urcă la bord, dau de civili cu mingi și sfori. În burta navei, cafeaua! ”Itaquicé” e parcat în Balboa. Nu mai are voie să se miște nici măcar o milă! Banii sunt trimiși abia după trei zile, direct din Banco do Brasil. Finalmente, eliberată, nava ajunge, pe 22 iulie în portul São Pedro, la 18 kilometri de Los Angeles. Aici, alte probleme.

Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1932, sunt primele cu un Sat Olimpic. Chiar dacă nu în totalitate, doar bărbații fiind cazați aici, iar doamnele, la un hotel din LA. Ca să-i lase să coboare, americanii cer o taxă. Pentru unii se poate plăti, alții evadează, pur și simplu. Se face o selecție: cine are șanse mari, jos!, pe dolari. Ceilalți, Domnul cu a Sa milostivenie! 45 de sportivi o fac legal, ceilalți, până la 67, se... evaporă.

Maria Lenk, prima sportivă din America de Sud participantă la o ediție de Jocuri

Printre cei 45 se găsește o singură domniță, Maria Lenk, înotătoare, prima sportivă din istoria Americii de Sud participantă la o ediție de Jocuri. Nava își continuă drumul către San Francisco. ”Vindeți tot ce puteți vinde și, printr-un miracol, ajungeți în Los Angeles!”, urlă, pe punte, căpitanul. Nava e amanetată.

Pandía Pires, un jurnalist aflat la bord, avea să noteze, în ”Memoriile unei nave fantomă”, că totul a fost... rechiziționat: ”Ne-au luat tunurile, steagurile, până și imnul scris pe o foaie, iar un ofițer american a rămas la bord”. Se dă drumul la vânzarea de pinga, e un du-te-vino ceva de nedescris... Licoare e vândută pe sub bar, pe coridoare, e vară, dar tot felul de dubioși urcă pe vas cu paltoane, pentru a putea pitula sticlele. ”Când poliția din Los Angeles a aflat și a dat să acționeze, nu mai exista nicio dovadă. Nimic. Nici cafea, nici băutură!”

600 de kilometri + 10.000 de metri

Despre partea sportivă s-a vorbit mai puțin. Lúcio de Castro e singurul cu un rezultat notabil: locul șase la săritura cu prăjina, însă toți spun că ar fi putut mai mult: cuiele pantofilor de alergare îi intrau în moderna pistă din LA, așa că a ales să sară desculț.

Băieții de la polo au fost o rușine. După 7-3 cu Germania și 6-1 cu Statele Unite, au decis să bată un arbitru, pe Bela Komjadi! Pentru că nu l-au prins, acesta încuindu-se în vestiar, au găsit, pe drum, un oficial al Federației Internaționale de Natație pe care l-au aruncat în bazin, direct! Au fost arestuiți in corpore, apoi eliminați din competiție.

La polul opus s-a găsit Adalberto Cardoso, un alergător de 10.000 m. N-a avut bani, n-a putut coborî în Orașul Îngerilor. A vândut ceva în San Francisco, s-a dat jos acolo. Căpitanul a închiriat, pe banii săi, o mașină veche, au plecat spre cursă. Abia ce a ajuns și a și început. Când Janusz Kusociński a terminat primul, cu puțin peste 30 de minute, Adalberto mai avea vreo două ture de stadion.

Crainicul s-a apucat să-i povestească istorioara, în câteva cuvinte, chiar în timp ce el se apropia de finiș, așa că a avut parte de mai multe ovații ca polonezul câștigător. L-au numit ”Iron Man”, i-au dat o medalie. Cum medalii de ”bronz”, pentru participare, au primit și ceilalți brazilieni, cu excepția poloiștilor. A doua zi, isprava sa ținea prima pagină a ziarelor.

Maria Lenk a fost dezamăgită de Hollywood. Decorurile i s-au părut mici, în comparație cu ceea ce văzuse la televizor. Dar ceva a impresionat-o cu adevărat. Într-o dimineață, a plecat de la hotel, unde era cazată, pentru a vedea ce înseamnă Sat Olimpic. N-a fost lăsată să intre, dar, lângă piscina aflată aproape de intrare, a văzut un înotător ”gigantic”, după spusele sale.

”Mâinile îi erau ca niște vâsle”, avea să declare mai târziu. A întrebat, un paznic, cine este tipul. ”E Tarzan!”, a primit răspunsul. Johnny Weissmuller avea 28 de ani și șase medalii olimpice, dintre care cinci de aur, dar se apucase de turnat filme, așa că decisese să nu mai participe la Jocurile Olimpice. Doar se scălda, nițeluș...