"Degeaba am câștigat, că n-am putut participa" Ioan Crâsnic a fost "sechestrat" de comuniști, dar a scos șase campioni olimpici

Povestea sa este una plină de determinare și sacrificiu, care-i reflectă pasiunea neabătută pentru acest sport.

O carieră întreruptă de regimul comunist

Crâsnic a avut parte de un parcurs remarcabil în cariera sa de sportiv. Deși a obținut dreptul de a participa la Jocurile Olimpice de la Helsinki, regimul comunist al vremii i-a interzis plecarea din cauza legăturilor sale de familie, considerate „necorespunzătoare” din punct de vedere politic. Astfel, Crâsnic a fost nevoit să renunțe la visul său olimpic din cauza situației politice dificile a vremii.

În ciuda acestei nedreptăți, Crâsnic nu a abandonat luptele. A continuat să contribuie la acest sport în calitate de antrenor și a avut un impact semnificativ asupra generațiilor de sportivi care au urmat.

Drumul spre succesul în antrenorat

Ioan Crâsnic a intrat în lumea luptelor de la o vârstă fragedă, în Timișoara, și a continuat în București, unde a fost influențat de prietenul său Vascul Popovici. În anii 1940 și 1950, a câștigat titluri naționale importante, inclusiv în 1949, 1950 și 1951. În 1952, după ce și-a rupt meniscul, Crâsnic a făcut tranziția către antrenorat.

În acea perioadă, a câștigat un turneu internațional important în Bulgaria, unde a învins campionul mondial Iosif Gal, dar nu a putut participa la competițiile internaționale din cauza regimului comunist. 

După ce a rezolvat problema statutului său cu ajutorul generalului Covaci în 1958, Crâsnic s-a dedicat exclusiv antrenoratului. A fost prima dată la Olimpiada de la Roma din 1960, unde a pregătit sportivi remarcabili precum Dumitru Pârvulescu, care a câștigat medalia de aur, Ion Cernea, care a obținut argintul, și Ion Tăranu, care a câștigat bronzul.

În cariera sa, Crâsnic a antrenat nu mai puțin de 6 campioni olimpici și a avut un impact major asupra sportului de lupte din România. Mulți dintre sportivii săi au ajuns la cluburi de prestigiu precum Dinamo București și CCA.

“Am început luptele încă de copil mic, la Timișoara, sunt născut în Banat. Din 1939 am venit la București și am început cu luptele datorită și prietenululi meu Vascul Popovici. La început am jucat fotbal la Ripensia Timișoara, una dintre marile echipe românești, pe urmă am luat-o cu luptele.

Sigur că e un sport foarte greu, până am început cu antrenoratul, am câștigat campionatul național 1949, 1950, 1951, iar în 1952 mi-am rupt meniscul și am încetat să mai lupt și am trecut pe partea de antrenorat. La început am făcut numai greco-romane. În 1952 a fost un mare concurs de selecție în Bulgaria cu toate țările comuniste, socialsite, eu am câștigat pe campionul mondial en-titre, Iosif Gal, din Ungaria și am fost selecționat. Dar n-am participat din cauza politicii pe care a dus-o neamul meu. Eu degeaba am câștigat, că n-am putut participa, rudele făceau politică legionară, așa erau timpurile alea. Deși legionarii n-au făcut rău, decât în ultima parte.

Am avut timp să antrenez unii sportivi, pentru că nu mai puteam merge la Jocurile Olimpice datorită situației pe care v-am explicat-o și am crescut sportivi care până la urmă au ajuns la clubul Dinamo București, unii, iar alții la CCA, adică Steaua. În 1958, generalul Covaci, care era șef tare pe vremea aia, mi-a rezolvat problema, iar din 1958, fiind destul de în vârstă, nu mai putea fi sportiv de performanță și mă ocupam doar de antrenorat. Prima mea Olimpiadă a fost la Roma, în 1960, am fost antrenorul celui care a ieșit campion olimpic, Dumitru Pârvulescu, locul 2, Ion Cernea și locul 3, Ion Tăranu”, a povestit Ioan Crâșnic, la Sport Total FM.