INTERVIU Simona Amânar, campioană olimpică la gimnastică: „Ana și Sabrina trebuie să continue și să câștige la următoarele Jocuri!”
JO 2024
Simona Amânar (44 de ani) este una dintre cele mai mari gimnaste pe care le-a avut România.
Triplă campioană olimpică la gimnastică (la sărituri în 1996 și pe echipe și la individual compus în 2000) și de 6 ori campioană mondială între 1994 și 1999, ea este acum cadru universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, având doctorat în sport, pe care l-a obținut cu tema săriturii care îi poartă numele.
Am vorbit cu Simona despre actuala echipă de gimnastică a României, despre scandalul de la sol de la recent încheiatele Jocuri Olimpice de la Paris și despre viitorul acestui sport în care dominam lumea atunci când ea concura.
 (16).jpg?fm=jpg&q=80&fit=max&crop=4959%2C3712%2C348%2C0&w=190)
Locul 7 pentru echipa României de gimnastică. Se putea mai mult sau aici suntem în momentul de față?
Ținând cont de contextul ultimilor 12 ani, este un rezultat bun spre foarte bun. Pentru că vine după 12 ani de secetă, de necalificare la Jocurile Olimpice. Revenirea este grea, mai ales că sportul și condițiile s-au schimbat. Vedem gimnaste care se îndreaptă către 30 ani care participă, cu experiență mare. Între timp, țări care nu reprezentau nimic în gimnastică au ajuns în top. Rezultatele de acum sunt venite după ani în care s-a încercat formarea unei noi generații, iar investițiile făcute în urmă cu câțiva ani de către Petrom în proiectul „Țară, țară, vrem campioane” au dat roade. Ana Bărbosu este rezultatul 100% al acestui program, de care ulterior au beneficiat și celelalte fete.
Cum revenim în top? Cu investiții în infrastructură, în antrenori și cu programe de dezvoltare
Cum putem ajunge la un moment dat din nou în lupta pentru medalii și pe echipe?
Putem reveni prin muncă, unitate și disciplină. Prin investiții în infrastructură, în antrenori, în programe de dezvoltare, în atragerea copiilor către sala de gimnastică. În prima fază, pentru mișcare, apoi selecția către performanță. Chiar apariția cluburilor private este o soluție, dar este nevoie de investiția statului în infrastructură. Dar investiția trebuie făcuta cu cap, nu să facem săli doar să fie la număr. Să distribuim investițiile către sporturile olimpice, către zonele care au dat gimnasticii sportive bune: Onești, Deva, Timișoara, București, Constanța, Cluj, Sibiu, Focșani. Sunt doar câteva exemple. Și investiții în antrenori. Investiția într-un sistem sănătos, ierarhic. Gimnastica nu este un sport care produce mulți bani, pentru asta e nevoie de ajutorul statului în infrastructură. Și să nu uitam de gimnastica la masculin.
Tu cum ai văzut toată tevatura asta cu ”Ia medalia, dă înapoi medalia și ia-o din nou” în cazul Anei Maria Bărbosu?
Am spus de la început că nu mi s-a părut în regulă să afișezi rezultatele oficiale atât timp cât contestația gimnastei din Statele Unite era în derulare De atunci m-am întrebat dacă acea contestație a fost depusă în timp regulamentar și de către cine a fost făcută. Este o problemă de arbitraj, de antrenori. Nu s-a contestat ce trebuie, apoi o altă contestație tardivă. Toate au dus la ceea ce a urmat. S-a dovedit în final că aceste erori au fost parțial îndreptate de Tribunalul de Arbitraj Sportiv, ceea ce arată că legea e lege pentru toți.
„Mă bucur pentru Ana, îmi pare teribil de rău pentru Sabrina”
Și cu Sabrina?
Îmi pare teribil de rău pentru Sabrina, pentru că pe fond avea dreptate, dar nimeni nu a știut atunci sau nu a sesizat că fusese penalizată pentru o zecime pe care nu o greșise. Dacă se contesta acea penalizare, rezultatul era altul. Americanca a contestat ce trebuie, s-a validat de către arbitri, dar la ea nu s-a respectat termenul de contestație, fiind decăzuta ulterior din probă. Ana era declarată pe locul 3... E nedrept pentru toate cele trei fete, dar regulamentul este regulament. Mă bucur pentru Ana, îmi pare teribil de rău pentru Sabrina. Și nu doar pentru că a pierdut la sol, ci și pentru eșecul de la bârnă, unde, după ce 4 contracandidate la medalii au ratat, a avut și ea acel ghinion să-i spunem, a ratat și ea. Putea lua cel puțin „argintul”. Merita o medalie Sabrina pentru tot efortul depus.
Ți s-a întâmplat vreodată să ți se ia medalia după o contestație a unei adversare?
Nu-mi aduc aminte să fi câștigat de pe urma unei contestații sau să fi pierdut. Dar au fost situații și pe vremea noastră, nu de acest impact. Când se făceau contestații pe vremea noastră, antrenorii știau exact motivul contestației. Exceptând cazul de la Sydney, dar acolo a fost vorba despre altceva, despre presupusul caz de dopaj, unde din nou sportiva a avut de suferit.
Ce e în sufletul unui sportiv când pățește așa ceva?
Ce poate fi în sufletul unui sportiv care muncește ore întregi zilnic pentru două minute de execrcițiu la 4 ani? Toata munca se risipesște din cauze independente de nivelul lui de pregătire. Este dureros, te face să treci prin tot felul de stări. Dar trebuie să treci peste. Mi-a plăcut atitudinea lui Cătălin Chirilă, a celor de la haltere în cazul Loredanei Toma, căreia nu i s-a validat un record olimpic.
La Sabrina nu s-a contestat penalizarea!
E corectă supărarea Cameliei Voinea și a Sabrinei Maneca Voinea?
Supărarea Sabrinei este de înțeles. Este dureros pentru ea. Și pentru Camelia este dureros. Sa fii atât de aproape, sa ai exercițiul care să-ți aducă medalia și să pierzi pentru că în acea grabă, stres, nu ai contestat și penalizarea, ci doar nota de plecare. Eu nu știu ce a fost acolo, dar este nedrept să pierzi în aceste condiții o medalie, să se ducă pe apa sâmbetei o muncă de atâția ani. Știu că Sabrina muncește de mică pentru acest vis, este o fată talentată și trebuie să continue. Trebuie ca, împreună cu Camelia, să găsească forța să meargă mai departe, să lucreze în echipă, e la vârsta la care mai poate crește mult. O văd sa mai facă doua ediții de Jocuri Olimpice și să câștige.
„Când am ratat, îmi venea să plâng, să urlu, să mă las și să mă reapuc!”
Dacă ți se întâmpla așa ceva, te-ai fi retras, așa cum o îndeamnă Camelia Voinea pe fiica ei?
Am ratat în 1999, la Campionatul Mondial de la Tianjin, la ultimul aparat Am ratat la paralele, eram ca și campioană mondială la individual. Am scăpat bara. Îmi venea să plâng, să urlu, să mă las și să mă reapuc de zeci de ori până dimineața următoare :). Am trecut peste și am devenit campioană olimpică ulterior, la Sydney, în 2000. Așa e în sport. Atât Ana, cât și Sabrina si Camelia trebuie să continue. Să devină mai puternice, pentru că există un fond foarte bun. Este dureros, dar, pentru un sportiv, o competiție este doar o etapă. Trebuie sa fie mai hotărâte să arate că pot câștiga competițiile următoare. Pentru asta au nevoie de liniște și să se concentreze doar pe ce au de făcut. Sunt convinsă că pot merge mai departe, că pot lăsa trecutul în urmă, să se concentreze pe viitoarele competiții și să-și demonstreze valoarea.
Un mesaj pentru Ana Maria și Sabrina?
Pentru Ana, să reintre în sală după o scurtă vacanță. Are o obligație morală să dovedească faptul că această medalie nu e doar o întâmplare, rezultatul unei conjuncturi. Să arate că nu are nevoie de decizii ale Tribunalului, să se bată pentru aur. Sabrina să meargă înainte. Are un potențial uriaș! Împreuna, ajutate de celelalte fete, pot forma o echipă puternică a României pentru competițiile următoare, pentru Los Angeles. Să înțeleagă că nu se vor mai întâlni cu această șansa niciodată. Viața de sportiv la nivelul acesta este un „har” pe care mulți și l-ar dori și, indiferent de dezamăgiri, bucurii, tristeți sau supărări trebuie să meargă mai departe. La 17, 18 ani au viitorul în față. Dacă se pregătesc cu seriozitate, dacă îmbunătățesc puțin anumite elemente, pentru a urca în dificultate, dacă lucrează puțin la partea artistică, la coregrafie, pot bate pe oricine. Îmi doresc ce e mai bine pentru ele și sunt sigură că vor fi susținute în totalitate de Federație și de COSR.
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
