Cum respiră Rapidul, cum moare FCSB-ul. Florin Caramavrov scrie după meciul din Giulești

Rapidul nou, cum era și cel vechi, trăiește din iubire, arde intens din primul până în ultimul minut, se consumă pentru nimic și pentru tot, renaște la fiecare dribling, se reinventează la fiecare scandare. Totul e un cântec săltat, o petrecere nesfârșită a fotbalului. Aici, oamenii se bucură mai mult pesntru o bară spectaculoasă, decât pentru un gol simplu, nu-i așa?

Rapid - FCSB 2-0. Caramavrov, despre meciul din Giulești

Și nu există jumătăți de măsură. Ori iubești, ori nu ești rapidist. Ori dai tot ce poți, ori te duci în altă parte. Nervii sunt întinși la maxim pe teren, cei din tribune nu îți cer neapărat să câștigi, ci să trăiești pentru culori, să simți fascinația acestei iubiri nemăsurate și necondiționate. Și dacă simți asta din prima, ca Dugandzic, de exemplu, poți să devii eroul lor.

De ce a bătut-o Rapid atât de clar pe FCSB? Și datorită lor, celor din tribune, care mai și greșesc uneori, dar cine nu greșește când iubește cu atâta patimă?

Fotbalistic, Rapidul lui Mutu are mai multă viață, e vioi, zglobiu, față de cei din partea cealaltă, care parcă își pun piedică singuri, în afara piedicilor puse de propriul patron.

Rapid driblează, Rapid joacă, Rapid trăiește, Rapid se bucură. L-am văzut pe Ioniță driblând, pe Costache, pe Sefer, dar parcă și Crepulja, un distrugător de meserie, e mai pozitiv decât ce vedem în partea cealaltă.

Cum să driblezi în mlaștină?

La FCSB, parcă nici Octavian Popescu nu mai știe cu mingea sau nu mai are curaj sau e vorba de suficiență. Și-atunci, ce să le ceri lui Oaidă sau lui Edjouma, ale căror calități tehnice sunt precare.

FCSB e un experiment ciudat, o construcție nerealistă care se autodistruge pe măsură ce trece timpul. Toți regresează, toți se ratează. Florinel nu mai e cel dinainte, Cordea a fost doar o „sfârâială” de început anul trecut, Ianis Stoica nu mai are dezinvoltura de la debut, pare și el speriat, îngrozit de ce se întâmplă sau de ce i se întâmplă, iar Olaru, menajat aiurea în prima repriză, nu le poate face pe toate, să și centreze și să dea și cu capul!

Ce înseamnă, de fapt, cele 4 schimbări de la pauză? În primul rând, nu mai e prostie, ci nebunie! Apoi, o explicație ar fi că e haos. N-ai nimerit echipa, încerci să schimbi ceva, iar în repriza a doua te doboară presiunea timpului și acel handicap de pe tabelă, te împotmolești și te afunzi ca într-o mlaștină nesfârșită. Și cum să driblezi în mlaștină, chiar dacă ești Messi, Maradona și Ronaldo la un loc?

Cam asta a fost diferența pe Giulești. Pe de o parte, o echipă care trăiește din spirit și din iubire. Pe de alta, o echipă care nu mai știe să trăiască.