Dezbinare, lipsa de respect si nervi! OPINIE de Gabi Chirea: aniversarea Stelei ne lasa un gust amar

Gabriel Chirea
[email protected]

Exact disciplina si solidaritatea, care au ajutat Steaua sa intre in posesia Cupei Campionilor Europeni in editia 1985-1986 si sa treaca, rand pe rand, de Vejle, Honved, Kuusysi Lahti, Anderlecht si Barcelona, lipseste cu desavarsire astazi, 7 mai 2018. Pare uimitor cum multi dintre fotbalistii talentati, ambitiosi si uniti, care au uimit Europa in acel sezon european (si in 1988, si in 1989), s-au transformat in niste batranei morocanosi, capriciosi si dusmanosi (pe alocuri usor anarhici), care nu pot lasa deoparte interesele cotidiene meschine si parti-pris-uri personale pentru a onora cum se cuvine un eveniment de asemenea importanta.

In primul rand, trebuie evidentiat ca Steaua din 1986 nu mai exista. Oricat ar incerca nostalgicii sa se regaseasca in CSA Steaua sau in FCSB, e clar pentru toata lumea ca bibeloul s-a spart si nu va mai putea fi lipit cu adeziv ca sa fie ca inainte. A devenit evident ca, de acum inainte, vor exista stelisti ceseaisti, stelisti fecesebisti, stelisti nostalgici si stelisti scarbiti, fiecare cu principiile si prioritatile lor. Cum fiecare sta in alta pozitie fata de statuia Sevilla ’86, nu vor putea niciodata sa aiba o perceptie identica cu a celorlalti. De altfel, daca stam bine sa ne gandim, in ultimii ani nu au mai existat celebrari ca la carte ale evenimentului. Gigi Becali nu a parut niciodata dispus sa imparta expunerea mediatica datorata Stelei cu generatia din anii ’80 si nu a contribuit activ la o astfel de celebrare, iar fostele glorii au parut mereu mult prea nostalgice fata de timpurile apuse, excesiv de critice fata de cele prezente si exagerat de prapastioase fata de cele viitoare.

In al doilea rand, generatia Steaua ’86 ne dovedeste ca in coltul nostru de Europa semi-salbatica orice ai fi fost sau ai fi realizat in trecut cineva te va uri cu patima la un moment dat, dar si ca, in acelasi timp, se imbatraneste extrem de urat. Pe de o parte, respectul pentru valorile sportului romanesc e sublim, dar lipseste cu desarvarsire, iar statuile idolilor de ieri sunt ridicate cat mai sus in vazduh ca sa aiba de unde sa cada cu zgomot si sa se faca tandari. Pe de alta parte, cei care au infaptuit un lucru de valoare in cariera lor vor sa traiasca toata viata doar fructificand acea realizare, iar moralitatea, tactul si onorabilitatea lipsesc de foarte multe ori din arsenalul fostelor noastre vedete.

In al treilea rand, in Romania exista in ultimii ani o stare de fapt, care ne indeamna sa iubim sa uram si sa uram sa iubim. Din moment ce castigarea CCE in 1986 a fost sarbatorita in fiecare an si a existat o expunere consistenta in fiecare luna mai, era de asteptat ca la un moment dat sa se ajunga la o saturatie. Probabil ca, in loc de sarbatori mediocre in fiecare an la intrepatrunderea dintre miuta, susta si paranghelie, era mai indicat sa se sarbatoreasca doar la intervale de 5 sau 10 ani, dar sa fie organizate evenimente de o amploare si o sobrietate mai mare.

Partea pozitiva e ca performanta din 1986 (la fel ca si ale celorlalte echipe de club romanesti din anii ’80) va ramane mereu in istoria fotbalului european. In contrapartida, protagonistii performantei din 1986 se vor duce, rand pe rand, spre locuri mai bune si mai sfinte, asa ca ar fi bine sa le aratam acum, indiferent daca consideram ca il mai merita sau nu, respectul pentru ce au realizat, pana nu va fi prea tarziu. Pentru ca peste cativa ani poate ca vom vrea sa o facem si nu vom mai putea.

La modul in care se desfasoara celebrarea din 2018, ne intrebam ce se intampla daca aveam ca alte tari, zeci de trofee castigate: sarbatoream in fiecare saptamana cu gratare si sprit sau incepea razboiul civil?