"Arbitrajul uman e depasit. Cand se va trece la tehnologia video?" Schimbarile majore care pot urma in fotbal

Gabriel Chirea / [email protected]

Arbitrul de fotbal a fost descris prima data de profesorul britanic Richard Mulcaster in 1581, ca fiind "judge over the parties" la meciurile dintre scolile din jurul Londrei. In epoca moderna, arbitrii au fost folositi in 1842 intr-un meci intre Bodyguards Club si Fearnought Club, iar din 1845 au fost pusi sa supervizeze meciurile de fotbal intre scolile engleze care foloseau regulile concepute la Colegiul Eton. In primii ani ai fenomentului se credea ca disputele se pot rezolva printr-o simpla discutie intre gentlemeni, care nu ar fi incalcat regulamentul deliberat. Dar, dupa ce fotbalul a devenit un sport de masa si a atins un nivel mai competitiv, a fost nevoie de un oficial in teren care sa ia deciziile in situatiile controversate. Initial, au existat doi arbitri, cate unul pe echipa, a carui decizie putea fi atacata la oficialul meciului (in pratica cronometrorul jocului), acestia putand fi raportati ("referred"), daca jucatorii nu erau de acord cu decizia lor.

Promovarea arbitrilor in pozitia dominanta pe care o au astazi si introducerea arbitrilor de linie au facut parte din restructurarea majora a regulamentelor in 1891. Atributiile si indatoririle arbitrilor sunt descrise prin Legea 5 din Laws of the Game, iar, de-a lungul timpului, modificarile au fost putine. S-a introdus penalty-ul (1891), fluierul (1936), schimbari succesive la regula offside-ului (1863, 1925, 1990), cartonasele galben si rosu (1970), arbitrul de rezerva (1991), arbitrul aditional (2009), pentru ca schimbarile majore sa fie goal-line technology (2012) si video assistant referee (VAR).
 
Aceasta ultima schimbare de regulament adusa Legilor Jocului de catre  International Football Association Board a avut loc in 2016 si pare sa fie revolutionara. In cazul in care nu este sigur de o decizie sau exista proteste vehemente din partea jucatorilor, arbitrul de centru poate cere ajutorul arbitrajului video si poate lua decizia corecta, fie ascultand sfatul colegului aflat in fata unui ecran pe care se deruleaza reluarea, fie vizionand chiar el din nou faza intr-o zona special amenajata pe marginea terenului. Tehnologia video se poate folosi deocamdata doar in patru tipuri de situatii: in cazul validarii golurilor sau daca a existat o incalcare in timpul derularii fazei premergatoare lor; deciziilor in cazul penalty-urilor; in cazul acordarii cartonaselor rosii directe (nu si in cazul primirii a doua cartonase galbene); in cazul in care s-a facut o greseala de identificare a jucatorilor la acordarea unui cartonas galben sau rosu.
 
Tehnologia video pare unica solutie pentru un arbitraj corect si echidistant, in conditiile in care viteza de deplasare a mingii si a jucatorilor a crescut enorm de la introducerea arbitrajului uman la finale secolului XIX. Acum, arbitrii de centru, uneori cu varste de peste 45 de ani, trebuie sa alerge cel putin jumatate din cat alearga fotbalistii (daca nu chiar mai mult decat acestia), adica distante cuprinse intre 5 si 10 kilometri in timpul fiecarei partide (cu cel 30-50 de sprinturi cu viteze de peste 25 km/h) pentru a fi intotdeauna in proximitatea fazelor (uneori la contraatacuri care dureaza doar 4-6 secunde si acopera 30-60 metri), dar sa isi mentina si mintea limpede pentru a lua cele mai bune decizii. Deci solutia normala ar fi ca folosirea arbitrajului video sa fie extinsa pe scara larga, daca se vrea ca greselile umane sa nu mai vicieze rezultatele partidelor sau ale competitiilor.
 
Adevarul e ca folosirea exclusiv a arbitrajului uman este un concept depasit, din perioadele cand contactele fizice intre jucatori erau mult mai putine, iar distantele alergate si viteza de joc erau de 3-4 ori mai scazute. In plus, cheltuielile nu sunt exagerat de mari, din moment ce pot fi consultate imaginile video filmate de televiziunea care transmite meciurile.