"Va iubesc, copiii mei!" Cum s-a trait meciul NEBUN al pustilor din cabina de comentariu: "Fotbalul bate filmul, a dovedit-o din nou! Nu il bate tare. Doar cu 2-1!"

Articol publicat de Bogdan Hofbauer

Sa zica "merci" Radoi si jucatorii lui de la tineret ca nu sunt regizori si scenaristi la Hollywood! Daca imi zicea cineva cum se termina meciul nationalei de tineret cu Portugalia, ii ziceam ca e o poveste OK, dar exagerata. Cum sa-ti imaginezi asa ceva? De ce sa concepi asa o nebunie? Dar fotbalul bate filmul, a dovedit-o din nou. Nu il bate tare. Doar cu 2-1, suficient ca sa apropie Romania spre Oscarul nationalelor de tineret – Campionatul European.

In al doilea rand, nationala de tineret s-a bagat cu forta in sufletul meu. Si-a pus meci la concurenta cu echipa mare. Cumva cu impertinenta, ca sa se bage in seama, sa atraga atentia. Asa fac uneori copiii. In fine! Mie mi-e draga nationala mare, mi-e drag Contra si as fi vrut sa vad Romania – Muntenegru. Daca ar fi fost dupa mine, m-as fi uitat la nationala mare si, din cand in cand, as fi aruncat cate un ochi la tineret. Dar meseria mi-a cerut sa comentez meciul tinerilor cu Portugalia. Asta e, am renuntat la lucrurile serioase si i-am scos pe astia mici la joaca in parc, cum ar veni.

Bine, acum nici copiii astia nu sunt ai nimanui. Au crescut sub ochii nostri. Eu apreciez non-stop regula care obliga cluburile din Liga 1 sa bage jucatori sub 21 de ani. Nici fara ea cluburile nu faceau mare branza prin Europa, asa macar cresc niste fotbalisti. Cum altfel am fi prins noi jucatori ca Andrei Ivan sau Denis Man sa joace atat de devreme si atat de constant in prima liga? Istoria dovedeste ca nu s-a intamplat. Evit cazurile Ianis Hagi, Coman sau Cicaldau pentru ca Hagi vede lucrurile in felul sau – ar fi jucat cu tineri indiferent de reguli.

Putine generatii de tineret din ultimii 20 de ani au avut jucatori atat de consacrati la ora unui joc asa important, hai sa nu-i zicem finala, ci semifinala pentru calificarea la Euro. Asta e parerea mea. Si eu mi-am pus mintea cu ei. A fost ca o joaca de copii. Mai intai i-au hartuit portughezii cu ocaziile alea de la inceput, atat cat sa prinzi si mai drag de ei. Dupa pauza au inceput nebunaticii mei cu golurile. 1-0, 2-0, calcule, calificare… Romania mica a crescut mare

Am aruncat la un moment dat un ochi pe un monitor din apropiere. „Dincolo”, la aia mari, era 0-0. Apoi, prins in jocul copiilor, nici n-am mai apucat sa vad ce mai fac ai lui Contra. Aici a inceput harjoneala. Ba au ramas in 10, ba au luat gol. Gata! Te vrajeste, te face sa uiti pe ce lume esti, traiesti doar in lumea lor. Si ajungi sa suferi cu ei. Suturile portughezilor, cate doua pe minut, nu puteau sa nu ma afecteze. Cele 9 minute de prelungiri, cu doi oameni in minus, au fost chinuitoare ca atunci cand esti invadat de o armata de copii cu nemuritoarea intrebare „de ce? de ce? de ce?”…

Pe final parca jucam si eu. Nu voiam sa pierd. Penalty-ul dat de arbitru m-a enervat. Mai da-l incolo de scenariu! Prelungesti 9 minute si dai penalty in minutul 90. Ca si cum s-a spart mingea in timp ce ne jucam in parc si trebuia sa plecam acasa la scorul de 5-5. Si m-am uitat la Radu. Ionut Radu, ai aparut tu, portar de la Genoa, aici la noi in parc. In prima repriza mi s-a parut ca duce un pic la fizic cu Schmeichel asta mic. A aparat ca nebunul, mai ales in repriza a doua. A avut si faza aia in care a plonjat cu pumnul inainte. Parca zbura Superman. Asa i-am si zis. Si acum te trezesti cu penalty in minutul 99. Ca sa strice tot…

Dar in fotbal, niciodata nu e totul pierdut. Si i-am cerut sa apere, ca sa aiba sens ziua asta. Si a fost Radu al meu combinatia perfecta intre toata familia Schmeichel si toti super-eroii lui Superman. „Radu cel Mare”, „Radu cel frumos”, toate i se potriveau. Ce mai, la final i-am iubit pe toti ca pe copiii mei. Dar, mai, baieti, poate indrazniti cumva sa luati bataie marti de la Bosnia. Ne suparam rau! Vedeti ca vin cu voi. Acum nu mai scapati voi de mine!