ANALIZA Cat de necesara este regula Fair Play, cea care poate salva fotbalul european de oligarhia financiara

Masura, care este prezentata de seful forului european ca "o schimbare istorica", vine insa cu o intarziere de 20 ani, timp in care fotbalul european s-a scindat, in cluburi bogate si cluburi sarace, poate pentru totdeauna. 

 "In viitor, trebuie sa luam foarte serios in considerare posibilitatea de a limita bugete cluburilor pentru salarii. Daca vom reusi sa implementam masura, va fi o schimbare istorica. UEFA trebuie sa fie pregatita sa abordeze in mod corespunzator aspectele relevante, cum ar fi readucerea echilibrului competitiv in cadrul competitiilor europene intre cluburi si efectele secundare care afectează competitiile interne. Marirea in fiecare an a decalajului financiar dintre echipele din aceste competii poate fi accelerata de globalizare si de schimbarile tehnologice. Nu putem permite ca maretia unora sa puna in umbra si sa innece restul echipelor. Daca permitem ca aceste diferente sa devina prea mari, ii vom neglija pe cei care au putine oportunitati. Ne confruntam cu o mare amenintare, pentru ca partea de jos devine instabila, in timp ce restul lumii se concentreaza pe partea de sus", a declarat Ceferin in interviul respectiv.

De altfel, problema a devenit tot mai serioasa dupa ce UEFA a incercat sa distribuie banii din participarea in cupele europene cat mai mult spre baza piramidei, dar cele mai puternice cluburi europene au amenintat ca vor boicota Liga Campionilor si Europa League si chiar competiile nationale, urmand sa infiinteze o competitie autonoma, care sa concureze cu acestea. G-14, asociatia care reunea cele mai puternice cluburi din Europa (Real Madrid, FC Barcelona, Manchester United, Liverpool, Inter Milano, Juventus, AC Milan, PSG, Marseille, Bayern Munchen, Borussia Dortmund, Ajax, PSV si FC Porto + Arsenal, Bayer Leverkusen, Lyon, Valencia) a fost desfiintata in 2008, dupa presiuni venite din  partea UEFA si FIFA, si inlocuita de European Club Association.

Ideea nu e noua si solutia poate fi gasita in sporturile profesioniste din SUA, unde exista asa-numita "salary cap" (sau "wage cap"), care reglementeaza bugetul maxim si minim pe care fiecare club il poate aloca si cheltui pentru salariile sportivilor. Americanii au vazut in aceasta regula o metoda de a tine cheltuielile intre niste limite decente, de a obliga cluburile sa transfere jucatori pentru calitatea lor sportiva si nu doar datorita valorii de marketing, sa apropie fanii de club si nu doar de un jucator anume, dar si pentru a nu permite unora din cluburile populare sa domine ligile doar din punct de vedere financiar si sa isi zdrobeasca in fiecare an concurenta prin achizitionarea celor mai buni jucatori. Peste ocean, un astfel de plafon exista cu anumite variatii in National Basketball Association (NBA), National Football League (NFL), National Hockey League (NHL), Major League Soccer (MLS), Canadian Football League (CFL), National Lacrosse League (NLL), National Women's Soccer League (NWSL), dar si in alte ligi minore din diverse sporturi.

De asemenea, un plafon maxim a fost impus si in Marea Britanie, in cele mai puternice doua ligi de rugby - Aviva Premiership si Super League, dar si in competitia europeana Pro14, in Top 14 (prima liga de rugby din Franta), Australian Football League (fotbal australian), National Rugby League, A-League (fotbal), ANZ Championship (netball) si National Basketball League (toate cu echipe din Australia si Noua Zeelanda), Mitre 10 Cup (rugby, Noua Zeelanda), Super Rugby (competitie cluburilor din emisfera de sud) sau Kontinental Hockey League (puternica competitie internationala cu echipe din Rusia, Slovacia, Finlanda, Belarus, Letonia, Kazahstan si China). 

 De exemplu, in NFL, plafonul stabilit pentru anul 2017 este de 167 milioane de dolari, dar calculul se face pe patru sezoane, putandu-se depasi acest plafon intr-un an, dar trebuind sa cheltui mai putin in urmatoarele pentru a echilibra bugetul de salarii. Dar acest subterfugiu este folosit mai ales pentru a inlocui jucatorii cu accidentari grave sau pe cei care se retrag in mod neasteptat din activitate. Pentru nerespectarea acestui plafon se poate ajunge la amenzi de pana la 5 milioane de dolari pentru fiecare incalcare a regulamentului in parte, anularea contractelor sau retragerea dreptului la draft picks. In NBA, plafonul stabilit pentru sezonul 2017-2018 este de 99 milioane de dolari si 113 milioane pentru "luxury tax limit" (pentru orice suma cheltuita peste limita plafonului trebuie platita o taxa catre liga), in timp ce fiecare echipa e obligata sa distribuie catre baschetbalisti minim 90% din valoarea plafonului, adica suma salariilor nu poate fi mai mica de 89 milioane de dolari. O echipa poate depasi plafonul doar cand semneaza un nou contract cu un jucator aflat deja in lot. La baseball, in MLB, plafonul este mai flexibil, dar o echipa trebuie sa plateasca penalizari de 17,5% pentru primul an cand trece peste plafon, acestea urmand sa creasca succesiv la 30% in al doilea an consecutiv, 40% in al treilea an consecutiv si 50% in al cincelea an consecutiv. De exemplu, New York Yankees, cel mai populat club de baseball din SUA, a platit penalizari de 325 milioane de euro de la instaurarea acestei reguli.

 In fotbalul pastorit de UEFA si FIFA, situatia este total diferita. Odata cu procesul castigat de Jean-Marc Bosman, in 1995, la Curtea Europeana de Justie, in urma caruia s-a decis ca orice fotbalist era liber sa plece gratis la expirarea contractului cu vechiul club si ridicarea restrictiilor asupra numarului de jucatori straini pe care o echipa avea voie sa ii inregimenteze, lucrurile au luat-o razna. Fiecare echipa a inceput sa platesca sume din ce in ce mai mari pentru a achizitiona jucatori, iar cele unde erau legitimati au inceput sa accepte ofertele, in conditiile in care la finalul contractului ii pierdeau fara nici compensatie. Asa s-a ajuns ca sumele platite pentru transferuri sa intre intr-o spirala a nebuniei, care a culminat cu ceea ce s-a intamplat in aceasta vara. 

 Totul a inceput cu trecerea lui Alan Shearer de la  Blackburn Rovers la Newcastle United, in 1996, pentru 15 milioane de lire sterline. Au urmat apoi Ronaldo (FC Barcelona - Inter Milano, 1997, £19,5 milioane), Denilson (Sao Paolo - Real Betis, 1998, £21,5 mil.), Christian Vieri (Lazio - Inter Milano, 1999, £32 mil. / €49 mil.), Hernan Crespo (Parma - Lazio, 2000, £35mil  / €58,5 mil.), Luis Figo (FC Barcelona - Real Madrid, 2000, £37 mil. / €62 mil.), Zinedine Zidane (Juventus - Real Madrid, 2001, £46.6 mil. / €77,5 mil.), Kaka (AC Milan - Real Madrid, 2009, £56 mil. / €67 mil.), Cristiano Ronaldo (Manchester United – Real Madrid, 2009, £80 mil. / €94 mil.), Gareth Bale (Tottenham – Real Madrid, 2013, £86 mil. / €100,8 mil.), Paul Pogba (Juventus - Manchester United, 2016, £89 mil. / €105 mil.) si Neymar (FC Barcelona – PSG, £198 mil. / €222 mil.). 

 Salariile au crescut si ele exponential. Daca la inceputul secolului XX exista in Anglia o limita impusa, niciun jucator neputand fi platit cu mai mult de 4 lire sterline pe saptamana, lucrurile s-au schimbat treptat. Salariul saptamanal maxim a fost marit gradual la £8 (1922),  £12 (1946), £100 (Jonny Haynes, 1961), £1.200 ( Peter Shilton, 1979), £10.000 (Chris Sutton, 1994), £25.000 (Dennis Bergkamp, 1995), £50.000 (Roy Keane, 2000) si £100.000 (Sol Campbell, 2001). Brusc, in numai 40 de ani, s-a trecut de la 100 la 100.000 de lire sterline pe saptamana. Carlos Tevez a fost primul fotbalist care a depasit 1 milion de lire sterline pe luna (£286,000 pe saptamana, Manchester City), iar, in 2017, Neymar, cel mai bine platit fotbalist din lume, va primi de la PSG £53 pe secunda, £3.200 pe ora, £537.000 pe saptamana, £2,5 milioane pe luna si aproape £28 milioane pe an. 

 In conditiile in care regula fair-play-ului financiar pare sa fi esuat lamentabil in a crea un mediu echilibrat, fotbalul a ajuns la momentul in care trebuie hotarat daca mai este un sport dedicat tuturor sau este rezervat celor putini si alesi, iar cluburile mari din campionatele puternice vor juca si vor castiga competitiile importante si vor transfera cei mai buni fotbalisti, in timp ce fanii echipele din tarile mai mici si mai sarace le vor admira la televizor si le vor finanta indirect prin abonamentele la firmele de cablu. Daca UEFA si FIFA nu vor implementa repede niste reguli restrictive, fotbalul se va transforma intr-un sport al bogatilor, iar cluburile vor fi impartite in mai multe categorii, doar in functie de marimea bugetului si nu va mai conta aproape deloc istoria, palmaresul, numarul de suporteri sau competenta sportiva. De exemplu, in 2017, drepturile tv pentru Premier League s-au vandut contra sumei de 2,16 miliarde de euro. In aceste conditii, campioana Chelsea a incasat numai din drepturile tv 152,8 milioane de lire sterline (aproximativ 172,7 milioane euro), in timp ce Sunderland, ultima clasata in editia trecuta de campionat a primit din aceeasi sursa 99,9 milioane de lire sterline (~ 113 milioane euro). In comparatie, drepturile tv pentru toata Liga 1 au valorat in sezonul precedent 27,5 milioane de euro, iar campioana Romaniei, Viitorul, a incasat doar 3,8 milioane de euro. 

 Tu ce solutie crezi ca trebuie sa implementeze UEFA?