Gabriel Chirea, despre ziua Revolutiei de la Timisoara: "Ziua in care au murit 65 de regi si regine"

Multe persoane au inundat retele de socializare si spatiul public cu un val de lacrimi dedicat regelui Mihai I. Lacrimi, suspine si regrete monarhice bine camuflate pana acum au iesit la suprafata si datorita complexitatii si fastuozitatii ceremonialului de inmormantare, trenului regal, invitatilor de vita nobila, stindardului regal si Coroanei de Otel, plimbarii pe afetul de tun pe Calea Victoriei, garzii militare si corului bisericesc.

Daca pentru regalitati se pare ca am avut empatie si regrete, ele s-au terminat pe 15 decembrie, deoarece doua zile mai tarziu, cand s-au implinit 28 de ani de la jertfa primelor victime ale Revolutiei Romane din 1989, oamenii nu au mai iesit pe strazi special pentru aceasta comemorare, nu au mai marsaluit cu zecile de mii si nu au mai varsat lacrimi. Pe 17 decembrie 1989, la Timisoara, Armata, Securitatea si Militia au primit ordin sa traga in grupurile de revolutionari pentru a-i dispersa. Slugile regimului au impuscat doar in acea zi 65 de oameni, iar, ulterior, 43 dintre cadavre au fost incarcate intr-un camion al Comtimului, transportate la Crematoriul Cenusa din Bucuresti, unde au fost incinerate, iar cenusa a fost aruncata intr-un canal din comuna Popesti-Leordeni, de langa Capitala. De asemenea, au fost ranite 268 de persoane - 224 impuscate si 44 rupte in bataie sau torturate pe strada sau in beciurile organelor de ancheta.

Ziua de 17 decembrie 1989 este cea in care sutele de morti si raniti si alte cateva mii de protestatari, care au avut norocul sa scape teferi, iesiti in strada din cauza disperarii, foamei si frigului indurate ani de zile, au daramat cu mainile si piepturile goale puternicul regim comunist, pentru ca, prin folosirea fortei armelor impotriva lor, sistemul a luat-o pe un drum fara intoarcere. Fara sa stie, ei si-au dat viata sau si-au pus-o in pericol pentru ca noi sa avem dreptul astazi sa nu mai fim condusi de comunisti, sa ne cumparam blugi rupti, iPhone si masini straine, sa mancam shaorma si ciocolata, sa bem cola si whisky, sa navigam pe net, sa avem televiziune prin cablu si sa vedem filme la mall, sa cumparam dolari, sa ne tinem pasapoartele acasa si sa plecam in vacante in Antalya si Grecia. Si, ca in fiecare an, si acum sacrificiul lor a fost comemorat in tacere de tot mai putini oameni odata cu trecerea timpului.

Ca si in sport, ei au fost cei care au facut munca grea si altii au iesit in fata, le-au deturnat si minimalizat sacrificiul, au ridicat trofeul, s-au bagat in fata la interviuri si fotografii si au ajuns vedete. Dar e bine ca jertfa lor nu a fost in van. Dupa Revolutie, in fotbal, de exemplu, FRF si cluburile nu au mai fost conduse de colaboratori ai serviciilor de informatii, LPF nu are la conducere pe cel mai bun prieten al lui Nicu Ceausescu, Mitica Dragomir nu a mai fost cooptat la conducerea fotbalului, nu au mai existat campionate castigate cu ajutorului factorului politic, nu am mai auzit de aranjamentele "Cooperativei" cluburilor, arbitrilor nu li s-a mai spus cine trebuie sa castige meciurile si trofeele, echipele nu au mai fost finantate exclusiv de la bugetul de stat, iar jucatorii romani au avut liber sa se transfere in strainatate si au ajuns, generatie dupa generatie, la cele mai puternice cluburi ale lumii, nemafiind tinuti in tara cu forta de comunisti...

Daca cautati neaparat un motiv ca sa plangeti dupa cineva si mai aveati lacrimi dupa funeraliile Regelui Mihai I, poate ca trebuia ca ieri sa varsati o picatura, sa va ganditi pentru cateva secunde la sacrificiul facut de cei 65 de morti de la Timisoara si va cereti scuze pentru ca au intrat ei in gloantele menite noua, tuturor. Daca nu e de ajuns sa ii considerati doar Eroi, poate ii priviti ca pe niste Regi si Regine ai democratiei. Desi sangele lor a fost doar rosu, nu albastru, ca sa stiti...

Autor: Gabriel Chirea