Nationala taras-grapis isi continua (Contra)ofensiva, mergand de-a busilea spre Euro 2020

Gabriel Chirea

Dupa zeci de ani in care echipa nationala a Romaniei a fost condusa de selectioneri fricosi, nepregatiti, prea orgoliosi sau prea slugarnici, depasiti, nervosi, apatici, subordonati impresarilor, ghinionisti sau, din contra, mult prea norocosi, ne-am trezit fara o strategie clara, fara un stil de joc, cu jucatori care nu stapanesc abecedarul fotbalului si cu antrenori care sacrifica viitorul pentru niste rezultate care sa le imbogateasca lor CV-ul. Actuala echipa nationala, campiona a meciurilor amicale, nu poate, ca multe generatii din ultimii 20 de ani, sa produca in acelasi timp rezultate si spectacol, in cele mai multe cazuri nefiind in stare sa indeplineasca nici macar una dintre cerinte.

Suntem in postura in care selectionerul lauda faptul ca am avut posesie 30% cu Spania, ne-am masat in propriul careu si am pierdut greu, dar se plange ca Malta s-a aparat cu 10 jucatori la Ploiesti, ca „am avut 20-30 de minute foarte bune” si ca rezultatul conteaza, dupa ce ne-a trecut glontul rusinii pe la ureche. Dar 20-30 de minute foarte bune cu Malta, o tara la fel de intinsa ca orasul Cluj-Napoca si zona sa metropolitana si cu o populatie similara cu a Sectorului 3 din Bucuresti, este mult prea putin. De fotbalul zgarcit, rezultatele scoase cu forcepsul, emotiile, frica si sperantele inutile, dar si lipsa de viziune, viitor si de responsabilitate ne-am cam saturat.

"Meschinismul", care ne-a ajutat in actualele preliminarii sa batem modestele Malta si Insulele Feroe, sa remizam in extremis cu Norvegia si sa pierdem greu cu Spania si Suedia, nu anunta nimic bun, nici daca ne calificam la Euro 2020. Daca ne vom prezenta la turneul final cu aceeasi tactica, aceeasi atitudine si daca vom pierde fara drept de apel cu echipa similare Albaniei, cum am facut la Euro 2016, mai bine nu ne mai ducem. Nu stim sa ne aparam si nu avem jucatori capabili sa tina de rezultat, iar singurele momente de fotbal adevarat aratate de echipa noastra in actuala campanie de calificare au rezultat din goana dupa egalare, cand antrenorul si-a indemnat echipa sa se arunce in atac. De ce continuam sa ne aparam prost, in loc sa incercam sa jucam macar un pic de fotbal bun, Dumnezeu stie!      

Dar poate ca avem asteptari prea mari. Contra nu e vreun Guardiola, vreun Simeone, vreun Unai Emery, nu e nici macar vreun Jose Bordalas, si, asa cum a remarcat cineva cu care am vazut meciul, “e haios doar cand sare pe margine ca in scheciul cu Koko the Monkey din Seinfeld”, in timp ce din secunzii Mihalcea si Gane abia daca iese un German Burgos, si la propriu, si la figurat.

Jucatorii sunt si ei impartiti in mai multe categorii: cei care pot, dar nu au cu cine (foarte putini); cei care ar vrea, dar nu pot; cei care nu prea pot si nu prea vor, dar trebuie sa prinda si ei un transfer decent; cei care au prins un transfer decent, dar trebuie sa isi mentina sau sa isi castige locurile in lot la echipa de club; „batranii” care nu joaca nimic, dar sunt convocati de ani de zile fara explicatie; „tinerii” laudati prea mult dupa un Campionat European U21 pe care, se pare, doar pe noi ne-a interesat si entuziasmat peste masura. Dar macar cei din urma nu au blazarea si resemnarea „veteranilor”.

In aceste conditii, singurele lucruri bune, care ar veni cu o calificare a nationalei la Euro 2020, ar fi ca ne-ar mai intra niste bani in cont (dar stim bine cine si-a umplut conturile cu prime pentru calificarea la Euro 2016) si ca nu ar trebui sa mergem la stadion si sa le vedem pe Ungaria, Irlanda de Nord, Kosovo, Polonia, Slovenia, Turcia, Ucraina sau Islanda jucand pe Arena Nationala.