OPINIE | Gabriel Chirea, despre fotbalul românesc: "10 motive pentru care nu există niciun viitor, în forma actuală"

1. Se trăiește în continuare pe datorie

Cluburile din Liga 1 oferă salarii de 10-15-20.000 de euro, pe care nu și le permit. Cluburile acumulează datorii de ordinul zecilor de milioane de euro, intra în insolvență și se desființează într-un ritm alert, iar FRF și LPF stau și se uită. Procesul de licențiere e o glumă proastă, fentat cu spor de ani de zile prin rostogolirea datoriilor uriașe. Anunțata garanție financiară, care trebuia cerută la începutul sezonului pentru a acoperi eventuale țepe date jucătorilor, nu s-a implementat nici astăzi. Orice salariu lunar mai mare de 3.000 de euro (aproximativ cinci salarii medii nete) ar trebui garantat în avans de cluburi. În timp ce prima ligă din Elveția, una dintre cele mai bogate țări din lume, are 10 echipe, noi am mărit Liga 1 la 16 și ne gândim serios să facem 20, deși jumătate dintre cluburi sunt la o lună distanță de insolvență și faliment. 

2. Se rostogolește aberația cu "Cine investește în fotbal ajunge la pușcărie"

Ceea ce nu e adevărat. "O mică parte dintre cei implicați în fotbal ajunge la pușcărie, după ce încalcă legea", ar fi mai corect. Au ajuns să fie condamnați penal cei care au delapidat bani din transferuri și bugete, au corupt adversari și arbitri, au avut funcții politice și s-au folosit abuziv de ele sau au avut alte afaceri conexe, unde au încalcat grosolan legea. Adevărul e că fotbalul atrage un anumit tip de oameni, care sunt predispuși la fapte penale și au standarde morale îndoielnice. Mulți dintre cei implicați acum în fenomen ar fi considerați delincvenți sau personaje nefrecventabile, dacă nu ar fi agățați de un club de fotbal. Persoanele serioase și companiile care țin la imaginea lor nu se implică în fotbal tocmai din cauza unor asemenea "oameni de fotbal". Nimeni nu vrea să investească într-un domeniu și să fie atras apoi în investigații din cauza faptelor altora. 

3. Se minte că statul împiedică investițiile în fotbal

Statul e cel mai mare investitor din Liga 1 și din fotbalul românesc, susține bugete și a introdus contractul de activitate sportivă pentru facilitatea plăților în fenomen, nu are cum să împiedice investițiile. Nu există niciun club de fotbal din primele două ligi care să nu fie finanțat de către entități ale statului român sau să nu primească ajutor direct, precum cedarea gratuită sau la prețuri preferențiale ale stadioanelor și bazelor de pregătire, cum nu există nici patroni care să nu desfășoare afaceri bănoase cu bani de la buget sau să nu se fi îmbogățit din banii statului. În acest moment, paradigma de finanțare, cu primării vs. patroni de paie nu îndeamnă la performanță, iar cluburile românești au ajuns la limita superioară a randamentului sportiv pe care îl pot atinge.  

4. Organizarea cluburilor se face greșit în funcție de toanele unui "patron", "finanțator", "investitor"

Când normal ar fi să se facă după numărul de suporteri. Un club care are 20-30-50.000 de fani contribuabili nu mai are nevoie de salvatori de carton, ci doar să vândă acțiuni, să încaseze contribuții și să caute sponsori. Singurul proiect socios din Liga 1, DDB al lui Dinamo, a murit în fașă. Are 20.000 de donatori, nu acționari care să știe ce plătesc și să aibă putere de decizie. "Un club cu suporteri numeroși se susține singur, un club care nu are mulți fani are trebui să caute un sponsor puternic", aceasta ar trebui să fie filosofia. Însă, în fotbalul nostru încă mai poți face bani, dacă reții puterea de decizie, deși nu sunt nici sponsori, nici rezultate, nici strategii coerente. Și așa se ajunge la transferuri, schimbări și primul "11" dictate de patron.  

5. Arbitrajele se află la granița dintre "greșeala e umană" și terorism

Să privești un meci din Liga 1 e ca și cum ai urmări un om îmbrăcat în negru, cu o vestă explozivă atașată, care se plimbă printr-o piață publică aglomerată. Nu știi niciodată când "explodează" greșeala și când arbitrul distruge meciul. Problema adevărată nu e neapărat că arbitrii decid cine câștigă titlul și Cupa, cine joacă în play-off, cine se califică în competițiile europene și cine retrogradează. Deși e moartea sportivității. Adevărata tragedie e că arbitrii au imunitate, oricât de mari ar fi pagubele pe care le produc, nu suportă nicio consecință. Fie că sunt slabi, fie că sunt corupți, așa cum sunt acuzați din ce în ce mai des, au certitudinea că nu vor fi opriți de la delegări și că pot face orice golăneală, fără să fie trași la răspundere. Au ajuns chiar aroganți persistând în greșeală. E hilar să vezi și speranțele care se pun în sistemul VAR, când rezultate au fost corupte cu tot cu asistența video la Euro 2020 sau în Champions League.   

6. FRF și LPF sunt două triburi aflate în război total

Între cele mai puternice două organizații din fotbalul românesc nu există o punte de legătură. Ambii președinți au fost acuzați că au ajuns în posturi ajutati de factorul politic, de "servicii" sau de grupuri de interese, însă nu e clar încă cine și cu ce intenții i-au promovat. Clar e însă că Tribul Burleanu și Tribul Iorgulescu nu au ascendență comună și reprezintă două familii diferite, între care nu pare să existe cale de împăcare și care vor lupta până când unul va cuceri fortul celuilalt. Concentrați pentru un război total, ambele tabere s-ar putea trezi că s-au luptat degeaba, totul în jur transformându-se în ruine. 

7. Criteriile de selecție au rămas la nivelul anilor '80

Când toate ligile și naționalele de nivelul nostru căută fotbaliști de peste 185cm, cu calități fizice impecabile și disciplină exemplară în teren, noi selectăm cu îndârjire puști de 170 cm, care fură ochii cu niște călcâie inutile și așteaptă ca alții să alerge pentru ei, pentru că li s-a urcat talentul la cap. Sistemele de joc și tactica de la naționalele României, vârful aisbergului, nu sunt croite pentru liliputani, dar noi tot îi promovăm. Singurele puncte comune pe care fotbalul românesc îl are cu cel de nivel înalt, și la propriu, și la figurat, e că fotbaliștii noștri au și ei freze și tatuaje la modă. Până nu vom schimba profilul jucătorilor nu vom mai putea emite pretenții. Doar la noi un jucător ca Budescu, de aproape 33 de ani, poate să fie elogiat că a slăbit pentru prima dată în cariera lui și el să se laude că abia acum vrea să se apuce serios de fotbal.      

8. Spectatorul român iubește mocăciunea, nu clubul

Spectatorul de fotbal din România e rău platnic și vrea totul gratis. Deși se bate cu cărămida în piept în privința iubirii de echipă, el se plânge că nu are bani de bilet, abonament, cotizație, tricou, fular sau deplasare, dar cheltuie echivalentul fără niciun regret pe țigări, cafea, bere sau alte vicii, în fiecare zi. Anii de comunism cu numeroase gratuități și deceniile în care patronii au achitat deplasările, coregrafiile și biletele galeriilor au atrofiat mândria suporterului de a-și plăti singur cheltuielile în privința echipei favorite. FCSB se laudă că are 1.8 milioane de fani pe Facebook, dar sunt de tastatură pentru că joacă meciuri cu 2.000 de spectatori în tribune. Steaua și-a inaugurat noul stadion de 31.000 de locuri și 100 de milioane de euro, dar joacă cu 10-20% din capacitate. Alte echipe trăiesc din banii primăriilor, deși sute de mii de microbiști se declară fani ai echipelor.   

9. Selectarea antrenorilor dintre jucătorii cu nume nu e un avantaj

Ne plângem că ne lipsesc antrenorii de valoare și tehnicienii cu simț didactic, dar oferim licențe B, A și PRO pe bandă rulantă unor oameni care, în mod normal, nu ar lua examenele și nu prezintă calități pentru această profesie. Din cei 1.000 de antrenori absolvenți ai Școlii Federale de Antrenori, începând cu 1991, peste 200 au licența PRO, iar 80-90% dintre ei sunt foști jucători care au profitat de beneficiile acordate pentru carierele trecute, care au destul de puțin în comun cu cele de pe bancă. Mulți dintre foștii fotbaliști sunt depășiți de cerințele fotbalului actual, alții au probleme cu nervii sau nu profesează niciodată sau prea puțin. Oameni proveniți din afara grupului privilegiat, dar care ar aduce un suflu nou în fotbalul românesc, cum se întâmplă în Germania, de exemplu, trebuie să aștepte cu deceniile să promoveze examenul, până se plafonează și ei.     

10. Suntem "cimitirul elefanților" la nivel fotbalistic

În România încă mai ajung fotbaliști pe care îi prezentăm cu "a fost junior la PSG acum 15 ani" sau "a jucat două meciuri pentru Inter Milano acum 10 ani". În timp ce juniorii noștri își rup picioarele prin gloduri, nemâncați, fără recuperare și fără vitaminizare, la 18 ani, când ar trebui să primească un salariu de 1-2.000 de euro, vin și le iau locul în lot stranieri care nu au mai jucat de doi ani, dar cu remunerații de 5-10 ori mai mari. Antrenori de mâna a doua refuză sistematic să promoveze și să lucreze cu jucători tineri, considerând că e sub demnitatea lor, dar acceptă să aducă în formă jucători de 30 de ani, care se folosesc de club doar ca să prindă un transfer mai bănos. Cu o asemenea filosofie și atâta timp cât cluburile vor fi complice impresarilor și nu dedicate propriilor academii de juniori, rezultatele vor rămâne modeste. 

Text - Gabriel Chirea, contributor Sport.ro