Cătălin Oprișan, două vorbe la plecarea lui Vasile Dîba. Atacantul cu padela de aur. Ruptă!

de CĂTĂLIN OPRIȘAN

Lui nea Cozma Dîba, vechi lup de mare, mecanic de vas din Jurilovca, nu-i venea să creadă ochilor: feciorul, Vasile, stătea, zi și noapte, pe ulițe, să joace fotbal. Îi spunea că vrea să fie atacant, ”acolo, în față, de unde puteai să dai gol!”.

Știa și cine îi băgase nebunia asta în cap, un profesor aciuat prin sat, de tot zicea că citise pe undeva că e posibil ca prin Deltă să se fi dat primul meci de pe iste pământuri, de la nebunii ăia de marinari englezi, de veniseră, cu un veac mai în urmă, să lucreze Brațul Sulina, să-l facă olecuță mai drept. Nu-i era rușine, dar cum fotbal, tată, când el participase, de vreo câteva ori, la marea cursă de fond de pe Dunăre iar soră lui Vasile, Anfisa, era dublă campioană de junioare? Pe apă, nu pe uscat...

Apoi, într-o zi, se petrecuse minunea. Igor Lipalit, fostul mare sportiv, participant la două ediții de Jocuri Olimpice, de loc tot din Jurilovca, îl îmbrobodise pe ăst mic, ce părea că o luase razna și iubea, mai nou, și baschetul. Îi zisese că apa e viața celor de pe acolo, că până la Babadag, la primul teren ”adevărat” de fotbal, sunt vreo 18 kilometri, că toți ai lui, din neam, vâslesc și că nu se cade să deraieze. Așa că tânărul de la profesională o cotise spre ”CS Danubiu Tulcea”, și, de aici, la Dinamo.

Așa era Delta, pe atunci. Dădea stuf, conserve și campioni.

Reporterii porniră a da roată pe malurile Lacului Ciuperca, unde, pe luciul de cristal, se formau viitorii olimpici. Erau, acolo, Costică Crinschi, Nicolae Simionescu, Gherasim Munteanu ori Ivan Sipațchin, plus Vasile. Antrenorii ziceau ”Dîba”, oamenii cu pixul se încăpățânau să scrie ”Diba”. Nici măcar nu-i luau vorbe. Lui, nu, dar antrenorului, da: ”Dacă nu la München (n.r. – Jocurile Olimpice din 1972), dar la Olimpiada din 1976 (n.r. – de la Montreal) se va vorbi despre ei”...

De scris corect aveau să-l scrie după Mondialele din Mexic, din 1974. Acolo, la Xochimilco, Vasile termina primul la K-1 500 m, apoi făcea același lucru la ștafeta caiac simplu, 4 x 500, alături de Ernst Pavel, de Atanase Sciontic ori de Mihai Zafiu. 

I s-a rupt padela. ”Specific” pentru români

La ”Olimpiada Nadia Comăneci”, Montreal ‘76, Dîba a avut un culoar lateral, al 9-lea, deloc favorabil, în marea finală. Dar și-a ”ucis” contracandidații, le-a impus al său ritm infernal. Est-germanul Rüdiger Helm și ungurul Zoltan Szanity s-au ținut tare, însă caiacistul român și-a văzut de treaba sa.

Pe final de august, telexurile aveau să curgă: Vasile Dîba obținea nu numai aurul la 500 m., ci devenea și întâiul nostru sportiv olimpic care suia pe prima treaptă a podiumului la această disciplină. Avea 22 de ani. O mână de reporteri a dat să-l sufoce: ”Am visat la această medalie, însă am avut emoții foarte mari. Îi cunoșteam pe adversari. Am mai concurat alături de ei și știam cât sunt de tari. Am câștigat seria, apoi, semifinala. Din acel moment am început să mă gândesc la o victorie în finală”, avea să zică.

A, scuze, plus un mic amănunt, uitat: în serii, padela i se rupsese după ce abia o băgase să învețe să înoate, undeva la 10 metri de strat. Cursa se întorsese, spre norocul său, apucase alta. ”A fost greu fără a mea, dar am reușit să mă calific în finală, unde am câștigat”, râdea, pișicher, Vasile Dîba. A mai prins și un bronz, la 1000 de metri, unde Helm și-a luat revanșa iar Geza Csapo a venit pe locul secund. 

Patru ani mai târziu a tras la aur, dar a pescuit doar argint și bronz. La Moscova a terminat pe 2, la 1.000 de metri, în caiacul de patru și pe 3 pe distanță scurtă, 500 metri. Nimeni nu-i dăduse nicio șansă, nimeni nu se gândise că va prinde măcar o finală, dar Dîba se întorsese de pe Krilațkoe cu două medalii la gât. Cele șapte medalii de la Campionatele Mondiale parcă nici n-au mai contat. L-au numit ”cel mai rapid caiacist al lumii”. 

Apoi, pentru că așa e pe la noi, a fost uitat. L-au mai chemat la o inaugurare de sală, i-au mai dat un Ordin Meritul Sportiv clasa I. Ani de zile de liniște. Și vestea că e la Hematologie, că are nevoie de sânge. S-a stins în cinci zile. Mulți au lipit între ele niște fragmente de pe wikipedia. ”Băi, ziariștii lu’ pește, ați scris despre frizerul puiului de Rege o tonă, iar de nea Vasile ați dat trei rânduri, ca telexul venit în seara aceea de vineri, de august, de 1976!”...

Posibil să aveți dreptate, voi, cei care ne citiți si care spuneți asta. Iar matale, nea Dîba, să ne ierți. Și drum lin pe ape!