INTERVIU Daniela Silivaș, 7 note de 10 la Jocurile Olimpice de la Seul: „Am avut zile în care plângeam la antrenamente, dar am învățat disciplina și să nu renunț la greu”
Sporturi
Daniela Silivaș a vorbit în exclusivitate pentru Sport.ro.
de Florin CARAMAVROV
Daniela Silivaș a fost desemnată cea mai bună gimnastă din lume în 1988, după ce a cucerit trei medalii de aur, două de argint și una de bronz la Jocurile Olimpice de la Seul din acel an. A primit atunci 7 note de 10, uimind tot Mapamondul și aducând aminte de Nadia.
Două elemente tehnice din Codul de punctaj al Federației Internaționale de Gimnastică îi poartă numele: saltul Silivaș (salt grupat dublu înapoi cu intoarcere de 720°) - la sol - și urcarea Silivaș (din stând transversal, săritură pe ceafă cu întoarcere de 360° pe umeri) – la bârnă.
În 1991, Daniela s-a stabilit în Atlanta (SUA), unde a început sa lucreze ca antrenoare, iar în 2003 s-a căsătorit cu managerul sportiv Scott Harper, cu care are trei copii: doi băieți - Jadan (17 ani) şi Rylan (12 ani), şi o fată, Ava (16 ani).
Care a fost primul contact cu gimnastica în copilărie? Cum te-ai îndrăgostit de acest sport? Ai vrut și tu, ca alte fetițe, să fii ca Nadia?
Am început la 5 ani. Învățătoarea de la grădiniță i-a spus mamei că arăt ca o gimnastă și ne-a îndrumat spre sală. Bineînțeles, odată ce am început gimnastica, am dorit să ajung campioană, ca Nadia.
La numai 13 ani, ai luat aur la bârnă la Mondialul de la Montreal, dar în pașaport fusesei trecută ca având 15 ani. Erai un copil. Nu te-au copleșit emoțiile?
Decizia de a-mi mări vârsta a fost luată de cei din Federație. Pentru mine, nu a fost o mare schimbare. M-am bucurat că am putut concura la nivel mondial, iar medalia de la Montreal a fost o mare surpriză. Atunci mi-am dat seama că visul meu de a concura la Jocurile Olimpice poate deveni realitate.
„Am muncit 10 ani, zi de zi, pentru titlurile olimpice”
Ai atins perfecțiunea la Jocurile Olimpice de la Seul, cu 7 note de 10. Cum a fost concursul? Ce-ai simțit? Ce spunea presa internațională?
Olimpiada a fost visul meu de mică. Am muncit 10 ani, zi de zi, în sala de gimnastică, pentru a ajunge acolo. A fost un concurs foarte greu. Mai bine spus, patru zile de concurs foarte grele), dar satisfacția și mândria de a concura la cel mai înalt nivel pentru România a fost de nedescris. Fericirea de a fi pe podium împreună cu colegele mele a fost unică. Mi-aș fi dorit să fie pe podium și antrenorii noștri... Nu prea știu ce a scris presa internațională, dar știu că am fost desemnată cea mai bună gimnastă a anului 1988!
Două elemente din gimnastică îți poartă numele și mai sunt executate și acum! Cât lucrai la un astfel de element nou, pentru a-l executa perfect?
În urma fiecărui element, au fost zile, luni și chiar ani de muncă. Mai ales la elementul Silivaș de la sol, care și acum, după 33 de ani, este foarte dificil de executat.
Copiii tăi ce înclinații au? S-au îndreptat spre sport?
Pentru familia noastră, sportul este foarte important. Jadan (17 ani) a practicat mai multe sporturi de mic, dar nu a dorit niciodată performanță. Rylan (12 ani) iubește fotbalul, iar Ava (16 ani) a început gimnastica la 6 luni. Nu și-a dorit să practice la nivel de elită, dar se antrenează 20 de ore pe săptămâna și vrea să concureze pentru o Universitate după ce termină liceul.
„Dragostea pentru sport începe de la joacă”
Copiii din România nu prea mai merg la gimnastică. E un sport greu pentru un copil? Cum am putea să-i facem să se îndrăgostească de gimnastică?
Eu cred ca totul începe de la părinți. Da, gimnastica este grea, ca orice sport de performanță. Sunt multe sacrificii, dar eu cred că, dacă iubești cu adevărat sportul, merită să faci sacrificii. Dragostea pentru sport începe de la joacă. Joaca în sala de gimnastică sau cu mingea...
Au apărut în ultimul timp mai multe dezvăluiri ale unor foste gimnaste, care vorbesc despre restricțiile din perioada ciopilăriei și despre sistemul draconic de cantonamente și antrenamente. La tine cum a fost?
Fiecare vede și simte diferit antrenamentele din sala de gimnastică. Da, într-adevăr, am avut zile in care plângeam în sală, am avut zile în care mă gândeam să renunț, dar acum, uitându-mă în trecut, mulțumesc familiei, colegelor și antrenorilor că m-au ajutat să trec peste momentele dificile. Știu că fără multă muncă și sacrificii nu puteam să îmi îndeplinesc visul de a ajunge campioană olimpică. Dar, pe lângă toate medaliile câștigate, gimnastica m-a învățat disciplina, m-a învățat să nu renunț la greu, sa fiu o colegă bună...
Și în America sunt în derulare imense scandaluri în gimnastică, acuzații foarte grave la adresa unor antrenori, medici. Știai de astfel de practici?
Scandaluri au fost și vor fi întotdeauna. Eu antrenez la nivel de club, așa că am aflat de multe scandaluri din presă.
Americanii sunt dezamăgiți că România nu mai este la nivel înalt în gimnastică
Cum se vede în America faptul că România nu mai este o forță în gimnastică?
Gimnastica românească are mulți fani americani. Toți sunt dezamăgiți că România nu mai este la nivelul la care a fost. Eu cred că, dacă vom pune baza pe sportul de masă și pe sportul de recreere, vom aduce înapoi unde a fost sportul de performanță.
Spune-mi trei lucruri care îți lipsesc din România și ce îți place mai mult în SUA?
Ce îmi lipsește de acasă? 1. Familia, 2. Prietenii, 3. Prăjiturile. Ce îmi place aici? Faptul că americanii iubesc sportul!
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
