INTERVIU Sacrificiile unui campion român stabilit în Germania: ”Nu știu cum e nici să mă pupe mama pe obraz de ziua mea”
Sporturi
Sport.ro a stat de vorbă cu Adrian Ionuț Moise, un caz emblematic pentru grupul sportivilor români care-și caută împlinirea peste hotare.
Conduce cu viteză un Ford Focus și se gândește la meciurile în care își face praf adversarii pentru a-și completa colecția de medalii. Asta se întâmpla în urmă cu 15 ani. Acum e stabilit în Germania și duce o viață mult mai liniștită. Are soție, vrea un copil și-i antrenează pe micii luptători ai Germaniei care vor să-i urmeze pașii în sport. Practică lupte libere de la șase ani și totul a început cu frica de a nu rămâne singur acasă, când părinții erau plecați la muncă, iar fratele său, la antrenamente. Tot la lupte libere.
El e Adrian Ionuț Moise, tânărul din Buzău care impresiona la Cluj-Napoca sau la Reșița, la naționale. Era legitimat la Universitatea Craiova și dublu legitimat la o echipă din campionatul Germaniei de lupte libere, Ksv Musberg. Între timp s-a mutat definitiv la nemți și a pierdut șirul medaliilor cucerite pentru olteni, dar și pentru naționala României. A rămas însă loial clubului din Germania.
 (1).jpg?fm=jpg&q=80&fit=max&crop=4375%2C3268%2C0%2C0&w=190)
Chiar dacă dorul de casă și faptul că mama sa nu l-a mai pupat pe obraz de la 14 ani de ziua lui, Adrian a sacrificat totul și a ajuns ca nemții să-l aplaude și să-i scandeze numele în fiecare sâmbătă la meciurile din campionat. O sală întreagă îl cunoaște și-i animă prin maniera în care reușește să-și învingă oponenții. Familia lui a devenit Ksv Musberg. El e Ksv Musberg.
Dar până să ajungă acolo, strângea bani de la colindat să-și cumpere napolitane vărsate. Sunt preferatele lui și acum. Și o să le țină minte toată viața, mai ales că ăsta e singurul lucru pe care l-a cumpărat după ce a primit primii bani din lupte. 60 de lei de la antrenor și 60 de lei de la primul său club, CSM Buzău, căruia îi purta echipamentul și când mergea la școală.
INTERVIU Sacrificiile unui campion român stabilit în Germania: ””
Salut, Adrian! Cum a început totul?
Salut! În '94 m-am dus la gimnastică. Și în '96 m-am mutat la lupte. Îmi era frică să stau singur în casă. M-a luat fratele meu la lupte. Mi-a plăcut mai mult acolo. După un an, la șapte ani, am câștigat primul concurs. La nouă ani am mers la o finală pe țară la copii. Și așa s-a făcut o pasiune. Un job, pot să zic.
Când a devenit un job?
Când le-am spus părinților mei că nu mai vreau bani să ies undeva. Ieșeam pe banii mei. Primii bani? Nu te gândi. La 11-12 ani luam 100 de lei. Au crescut cu timpul. 120 de lei a fost suma pe care am luat-o după un concurs. Antrenorul mi-a dat atunci 60 de lei și clubul, CSM Buzău, alți 60 de lei. În 2000... 100 de lei erau bani. Știi ce mi-am luat prima dată?
Ce ți-ai luat?
Napolitane vărsate. Cu 120 de lei îți dai seama câte napolitane vărsate mi-am luat?
Te cred.
Abia așteptam să termin școala să mă duc la antrenament. Erau alte vremuri. Te duceai să te lupți și știai că faci ceva cu viața ta. Decât să stau la bloc să mă joc cu mingea. La 14 ani am început să primesc indemnizație de efort. Bani de la club. Echipament, adidași. Păi eu mă duceam cu ele la școală. Când am plecat la 14 ani la Cluj-Napoca, cu lotul național, atunci am început să primesc indemnizația. Știam că dacă muncesc mai mult o să iau și mai mult, și mai mult.
Mai știi câte medalii ai?
La 19 ani aveam deja o medalie la europene. Eram deja în business. Primul scop era să ies primul pe România. Și am reușit. Nu avea cine să mă bată. Nu mai țin minte câte medalii. Au fost multe, multe. Cred că din 2004 până în 2018... Într-un singur an am ieșit pe trei.
”Eram dărâmat psihic”
Impresionant. Aș vrea să te întreb cum ai ajuns la Craiova?
Cred că în 2010 am plecat de la Buzău, când terminat cu liceul. Ideea e că nu am plecat cu bune de aici de la Buzău. Primeam 600 de lei în condițiile în care eu eram Campion European. Foarte puțini bani. Mi-au propus cei de la Craiova să merg la ei. Dar nu neapărat pentru bani. Ci pentru facultate. M-au ajutat cu școala. Am ajuns de la 600 de lei la 4600 de lei. Aveai altă motivație atunci. Și ei aveau așteptări. Și nu cred că i-am dezamăgit.
Consideri că nu i-ai dezamăgit.
Poate i-am dezamăgit la un European din Finlanda. Am fost o lună, țin minte, la psiholog.
La psiholog?
Da, la psiholog. Aveam 8-0 cu un armean, iar un meci de lupte se termină la 10-0. Am pierdut cu 8-12. Am căzut psihic și am pierdut și pentru medalia de bronz. O acțiune îmi mai treubia. Nu mai puteam, eram dărâmat psihic. Am ajuns în țară și aveam coșmaruri tot timpul. Momente și momente.
Dar sunt și momente frumoase.
Clar! Mi-am legat prietenii cu o grămadă de sportivi. Georgieni, azeri, de toate. Cunoști oameni și de la mai multe sporturi.
Acum locuiești în Germania.
În 2009 când am ieșit pe locul trei la Campionatul European mi s-a propus un contract să mă lupt la ei în sezon. Am mers, a fost totul bine. Nu am pierdut niciun meci atunci. Sezonul la nemți e din septembrie, până în decembrie. Mă luptam acolo, eram dublu legitimat. În țară reprezentam Craiova, internațional, România, iar în Germania la clubul lor.
Când te-ai mutat definitiv în Germania?
În 2019, în ianuarie. La lotul național am avut o accidentare. Mi-am rupt ligamentele încrucișate și menisc. Ok, m-au ajutat cu un RMN, să mă operez la o clinică privată în București. Dar atât. Nu m-a sunat nimeni. Niciun mesaj de la federație. Nici măcar 'Băi, ce faci?'. La bine e bine, la rău e rău.
Și asta te-a făcut să pleci din România?
Da. Încă o chestie. În septembrie 2019 începea sezonul în Germania. Eu eram deja de șapte luni la pat. Mi-era frică să nu mă fac de râs, dar am zis hai că trebuie să merg. Nu te costă să încerci. Și am plecat. Ideea e că unul dintre sponsorii clubului mi-a spus 'Nu vrei să lucrezi să mai faci ceva pe lângă?'. Și am acceptat. Livram mâncare la Porsche, la Mercedes. Am livrat mâncare staff-ului de la Formula 1.
”Visul meu era să concurez la Paris 2024”
Te-ai gândit să revii?
Da. Visul meu era să concurez la Paris 2024. Dar nu m-a sunat nimeni. Șeful de la locul meu de muncă îmi propusese atunci, după ce s-a terminat sezonul în Germania, să rămân și în ianuarie. Și uite așa m-am stabilit în străinătate. Am un loc de muncă, iar în paralel antrenez copii și mă lupt.
Ai rămas loial clubului tău?
Eu când m-am dus la club eram în liga secundă. După un an am promovat în prima ligă, iar după câțiva ani, în 2012 dacă nu mă înșel, s-a întâmplat ceva și am retrogradat în ultima ligă. Ei au vrut să mă trimită în altă parte, dar eu nu am acceptat. Am vrut să rămân la ei. Le-am fost loial, da.
Doar că mă luptam cu amatori în ultima ligă. Veneau oamenii la mine și îmi spuneau 'Te rog, fă-mi manevra asta și gata'. 18 meciuri în patru minute. Cinci secunde pe meci. Cu timpul am reușit să trecem peste momentele dificile și iată că ne-am întors din nou în liga secundă.
Niciodată nu m-am simțit străin acolo, în echipă. Nu am avut niciun moment. Sunt patru ani de când m-am mutat definitiv în Germania și nu m-aș muta înapoi în România. De România am fost trimis acolo. Dacă aveam totul aici, nu ar mai fi trebuit să plec.
”O familie m-a recunoscut și a vrut să-mi achite cumpărăturile”
Când ți-ai dat seama că sportul din Germania e peste ce se întâmplă la noi?
Simplu. Foarte simplu. Am avut 3000 de spectatori la un meci și toți îmi scandau numele. În România când am dus tricolorul pe podium la Europene în afară de familie nu m-a sunat nimeni.
Și îți mai spun ceva. În Germania mi s-a întâmplat o chestie wow. Eram la magazin, la casa de marcat. Luni se întâmpla asta, sâmbătă câștigasem un meci. O familie m-a recunoscut, eu nu îi cunoșteam, ei fuseseră în sală, și au vrut să-mi plătească alimentele. I-am refuzat, dar au spus 'Uite, că tu ne-ai oferit show în weekend, vrem să-ți dăm și noi ceva în schimb'. Sunt chestii mici care te fac să te simți într-un fel.
Ai vreun plan de atac în timpul luptelor?
Nu poți să-ți faci planuri. Niciodată nu o să fie un meci la fel. Un plan de atac îl faci eventual după un minut din meci, după ce-ți simți adversarul, vezi ce încearcă, unde e forța lui, unde e condiția lui fizică. În lupte îți trebuie mobilitate, un psihic tare, forță, tehnică. În lupte te antrenezi de la degetele de la picioare până la firele de păr. Așa e. Aveam momente când nu mai puteam să ridic niciun pahar de apă după unele antrenamente.
Cât de importantă e familia pentru tine?
Mama e cel mai mare susținător al meu. Cu ea m-am înțeles cel mai bine. A venit acum cinci ani la un meci de-al meu în Germania și a stat cu mâinile la ochi tot meciul. Uite. Fratele meu când m-am luptat la Europene a scos proiectorul în București și se uitau toți la mine în parcare. Familia e cel mai important lucru pentru mine. Soția mea vine cu mine mereu la meciuri și mă susține.
Cel mai emoționant moment?
Când am ieșit prima dată campion național. Știi de ce? Atunci am realizat că am muncit și am ajuns cel mai bun din toată țara. Sau când am primit citație la noi la club să mergem lotul național, dar nu s-a comparat cu momentul în care am ieșit prima dată campion național. Aveam 28 de kilograme și o medalie la gât. Cel mai bun din țară!
Povestește-mi cum te simți când nemții îți strigă numele în timpul meciurilor.
Mi se pare wow. Sunt oameni pe care nici nu-i cunoști. Ei vin în sală, plătesc bilet să te vadă pe tine și te și aplaudă. E frumos. Te simți apreciat. Când îți strigă numele... Wow... Vin și îți strâng mâna după meci, le-ai făcut seara mai frumoasă câștigând meciul.
Ai vreun mentor?
Nu. Eu sunt singurul meu mentor. Părerea mea e că tu singur știi cel mai bine ce să faci.
”Când mă întorc în orașul meu, îmi vine să îmi întind o saltea și să dorm pe stradă”
Care e cea mai dulce victorie a ta?
Eram la Reșița, la finala de seniori. Trebuia să mă lupt împotriva lui Bucur George. El era mai mare decât mine cu șase ani. În mod normal, duelul nostru era main event-ul, finala. Dar am picat chiar în primul meci. Eram condus, mai erau 40 de secunde și l-am bătut cu 4-2. Pentru mine, el era aurul. Îți dai seama, când l-am învins m-am bucurat enorm.
Dar mai am unul, în Germania. Cu mama și tata în tribune. 13-13 la echipe. Eu am intrat în ultimul meci. Care bătea, echipa lui câștiga. L-am învins cu 2-1. A câștigat echipa și cu mama și tata printre spectatori m-am emoționat teribil. Sunt multe, multe amintiri!
Cea mai dură lecție primită?
Plecatul. Până la 27 de ani mi-am văzut visul. Credeam că o să ajung cineva în România. Din păcate, oricât vrei să faci aici în țară ceva... Trebuie să pleci. Am fost obligat să plec. Nu am putut avansa aici. Regretul meu e că mi-am lăsat părinții în spate și am plecat departe. Vorbesc cu ei doar pe telefon. Nu mă pot bucura de zilele lor de naștere.
Ziua mea nu mi-am mai făcut-o de la 14 ani. Nu știu cum e să mă pupe mama pe obraz de ziua mea și să-mi spună la mulți ani. Regretele sunt multe. Când mă întorc la Buzău și mă plimb pe strada în care am copilărit... Îmi vine să-mi iau o saltea și să adorm acolo, pe jos, pe stradă!
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
