INTERVIU De ce a eșuat Mutu când a ajuns sus. Cum și-a revenit Christian Eriksen după infarct. Partea a doua a interviului cu doctor psiholog Costin Dămășaru

În continuarea dialogului, Dămășaru explică fricile sportivilor, revenirea la nivel înalt a lui Christian Eriksen după infarctul suferit pe terenul de joc, și explică ascensiunea și căderea lui Mutu în cariera de jucător.

Costin Dămășaru este doctor în management, licențiat în psihologie și are un masterat în administrarea afacerilor. A absolvit Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Boston, SUA, în cadrul programului de Executive Education - Neuroscience for Leadership. Este fondatorul și directorul general al Centrului de Cercetare în Augmentarea Performanțelor Neuronale, care se numește din această vară Veruvis.

Costin și echipa lui, formată din cerecetători și practicieni în neurologie, neuroştiinţe cognitive, psihologie, psihiatrie, psihoterapie, matematică nonliniară, data mining, software development şi managementul resurselor umane ajută oamenii să-și acceseze imensa putere de vindecare a creierului și să își atingă potențialul maxim.

Îl puteți asculta pe Costin Dămășaru și la cursurile  Sports Business Academy, care încep pe 19 octombrie.

Despre frică: „Dacă nu dai cum trebuie, să vezi ce-ți fac!”

Există în rândul sportivilor, după accidentări serioase, teama de recidivă. Și nu mai pot avea același randament, ca înainte de accidentare. Cu ei ce faceți?
Chiar m-a contactat de curând impresara unei jucătoare de tenis care a fost accidentată, vrea să reintre în circuit și va veni la noi. Acolo e o traumă puternică, de fapt. E o zonă a creierului unde sunt frica și rușinea, care au puterea de a suprascrie orice. Poți să vrei tu să rupi în două. Dacă îți intervine rușinea sau frica, acestea au puterea de a suprascrie orice. Noi am dezvoltat un protocol, l-am adaptat. De exemplu, un fotbalist care execută un penalty în ultimul minut, la 0-0. Bine, există și presiunea tribunei, dar fix în momentul ăla de maximă presiune apare mă-ta sau tac-tu, care spune: „A, nu ești bun” sau „Dacă nu dai cum trebuie, să vezi ce-ți fac!” Tot ce facem noi se bazează pe frică. De când ești alăptat, până la școală: „Dacă vii acasă cu 5, te rup în două cu bătaia”, zic mama sau tata. Sau antrenorul: „Dacă greșiți, vă bat pe toți!” Măsuri coercitive.

Și ce faci ca să scapi? Trebuie să-ți antrenezi creierul, nu?
Exact. Creierul e ca un mușchi. Dacă nu-l folosești cum trebuie... Tu dacă te duci la sală și tragi numai pentru bicepși, o să ai bicepșii dezvoltați, dar n-o să te poți ține pe picioare. Nu poți să folosești doar două grupe de mușchi, trebuie să folosești toți mușchii. La fel și cu creierul. Noi suntem condiționați de familie, de societate, de școală, marketing, televiziuni să o luăm pe un anumit drum. Nimeni nu vrea ca tu să fii fericit, nimeni nu vrea ca tu să reușești, toți vor să-ți vândă ceva. Clubul vrea să facă bani de pe tine, familia crede că poate să te ajute cum crede ea de cuviință... Nimeni nu știe ce e în capul tău. Problema e că nici tu nu știi. Noi asta facem, te ajutăm să-ți dai seama unde ești, de fapt. Conștientizarea contextului: unde te afli și de ce. E valabil și la încheieea carierei, și după accidentări.

Cazul Eriksen: Un control puternic asupra creierului

Apropo de frica de revenire, un exemplu ar fi fotbalistul danez Christian Eriksen, care a făcut infarct la Euro 2020, a fost resuscitat minute bune pe teren, a luat o pauză, normal, iar apoi a revenit la cel mai înalt nivel. Cum crezi că și-a învins frica de recidivă?
Cu un control foarte puternic asupra creierului și asupra lui. Sunt oameni care meditează, se roagă, găsesc soluția ca să poată gestiona astfel de momente. Am citit și eu despre un jucător de golf profesionist (n.r. - Tiger Woods) care a avut un accident grav de mașină și a reușit să revină la același nivel în sport anul acesta. Și chiar există un concept acum după numele lui. Și-a revenit complet după ce își rupsese tot. Noi avem capacitatea asta. Sunt oameni care o au din naștere, unul la un milion, dar noi putem științific, pe date, să replicăm.

Există, de asemenea, în sport și frica de victorie, mai ales în tenis. Nu poți să câștigi ultimul punct, deși ai câștigat nenumărate până atunci...
Trebuie să înțelegem mecanismul: creierului îi este frică să nu-i mai fie frică. În momentul în care câștigi, creierul nu se mai validează prin intermediul eșecurilor. El se definește pe el drept cineva care pierde. Așa i-a zis mă-sa la un moment dat: „N-o să faci nimic în viață”.

Toate vin din urmă...
Da. În momentul în care sportivul câștigă, există o disonanță cognitivă, adică o ruptură între ce crede creierul că vrei tu de la el și ceea ce se va întâmpla.

Dar de ce până atunci câștigase foarte multe puncte?
Pentru că nu exista riscul să câștige meciul, nu exista miza. E ca la Waze, când ieși de pe drumul indicat. „Opa, trebuie să reconfigurăm traseul”. Știi cum e? De fapt, tu vrei să pierzi. Pentru că victoria îți va aduce emoții și contexte pe care nu știi să le gestionezi. Și, repet, obiectivul creierului este să te țină așa cum ești. Îți dau un exemplu. Când este adus la noi un copil cu autism, îi întreb pe părinți: „Vreți să vă vindecați copilul?” Ei zic, bineînțeles: „Ce întrebare e asta?” „Da sau nu? Ați vizualizat copilul vindecat?” Tot timpul trebuie să vizualizezi.

„Bă, fii bine!”, nu „Bă, pierzi!”

În meditație sau cum?
Nu. Trebuie să simți, să vrei ca minunăția de copil al tău să se facă bine. La nivel de subconștient. Este la fel de important ca și terapia felul cum comunici cu copilul, felul cum îl vezi. La teatru, știi cum deosebești regele între mai mulți actori îmbrăcați la fel? După modul în care se comportă actorii față de rege. Dacă tu te vei comporta față de copilul tău ca și cum va fi bolnav toată viața, atunci așa va fi. Asta primește creierul, asta primește el ca și organism, ca și entitate. În momentul în care simți, știi că va fi bine, atunci va fi bine. Cum au știut Eriksen și Woods. Ei au știut că vor fi bine. Ăsta e mesajul pe care trebuie să-l transmiți: „Bă, fii bine!” Dacă zici „Bă, pierzi”, păi pierzi, că așa ți-a zis mama. Cum să n-o asculți pe mama? De ce ți-e frică, de aia nu scapi.

Și cum se rezolvă?|
Sunt niște condiționări. Îți condiționezi creierul să aloce resurse pentru îndepliniea unor obiective, dar nu conștient. El nu face nimic conștient. Subconștientul ne ghidează. Noi de asta suntem atât de buni la Veruvis, pentru că înțelegem aceste mecanisme. La oricare dintre spețele pe care mi le-ai dat - recuperare, frica de victorie -, important este ca ele să fie disecate de sportiv și înțeles mecanismul subconștient de acțiune.

Cluburile mari fac ce faceți voi?
Da, fac.

Și în România?
Se va face și la noi. Am și vorbit cu cei de la FRF, au venit la noi acum un an și ceva.

Am văzut că le-ai vorbit medicilor sportivi într-o conferință. Cum v-au perceput?
Uluitor. Le-a plăcut foarte mult, m-au aplaudat...

Cine ar trebui să depisteze o problemă neuropsihologică la un sportiv, antrenorul sau medicul sportiv?
Eu zic că antrenorul trebuie să facă toate diligențele necesare pentru a colecta datele. Nu am toate informațiile, dar îmi dau seama că interesul medicilor sportivi ar trebui să fie unul proactiv, nu unul reactiv. Ei reacționează la accidentări fizice. Pentru „tărtăcuță”, eu nu știu să existe proactivul. Sunt niște psihologi acolo, poate că sunt bine intenționați, dar, din ce știu, nu au acces la ultimele noutăți. Sunt psihoterapeuți foarte buni, care fac ceea ce pot cu resursele pe care le au, dar totdeauna este loc de improvement. Noi lucrăm împreună cu psihoterapeuții, suntem un catalizator, noi îi ajutăm, le punem la dispoziție echipamente, tehnologie, servicii, care să-i ajute să-și facă treaba mai bine. Nu suntem în competiție cu nimeni. Împreună putem face jucătorii, individual, dar și ca echipă, să aibă acces la resursele interioare.

Și echipe?
Avem protocoale și pentru echipe. Felul în care comunică creierele între ele, ăsta e secretul. Vom începe să lucrăm cu echipe din România.

Cluburile de la noi nu sunt atât de deschise la nou, multe nu au nici măcar un psiholog...
O singură echipă dacă va lucra cu noi și va avea performanțe, să vezi apoi cum vin toate. Și nu îi va costa foarte mult. Important este ca ei să înțeleagă unde să aloce resursele. Trupul urmează creierul, nu invers. Ei nu-și dau seama de asta. Ei cred că organul ăsta pe care-l avem între urechi este pus acolo doar ca să dea cu capul la poartă sau să la mențină echilibrul când aleargă. E o greutate de vreo două kilograme, cât cântărește creierul, și o ții acolo degeaba.

Cazul Mutu: Putea să ajungă mai sus și să joace mai mult

La noi nu prea se antrenează mentalul, creierul.
Păi se vede chestia asta. Îți mai dau un exemplu: tineri și tinere dotați de la Dumnezeu, care, din cauza unor traume puternice, s-au pierdut. Exemplu cel mai cunoscut e Mutu, care a scris și cartea aia (n.r. - Revenirea din Infern).

Mutu a jucat, totuși, la nivel înalt.
Da, talentat până la Dumnezeu. Ar fi putut să ajungă mai sus și să joace mai mult. Chiar l-am studiat. Dar ce s-a întâmplat? Nevoia de validare și de epatare. Avem piramida lui Maslow, cea cu nevoile. Ai nevoie de hrană, sex și adăpost. În momentul în care depășești asta și ai ajuns sus, te ia un club, îți bagă în cont câteva sute de mii, atunci se întâmplă un declick în creierul tău, pentru că tu urci într-o altă etapă. Nu mai ai grija zilei de mâine. Și-atunci, creierul tău spune: „Boss, arată bă că nu mai ai nevoie, arată că ai urcat”. Păi și cum? Ia-ți o mașină trăznet, să vadă lumea cât de tare ești tu. De ce? Ca să poți să atragi partenere interesate de reproducere cu tine. E foarte simplu.

Și cum ajungi la coaină, scandaluri, alcool?
Știi ce sunt cocaina, heroina, alcoolismul? Self medication. Ce fac cocaina și heroina? Te țin prezent. Hai să luăm alcoolul. Tu te antrenezi și, la un momnet dat, creierul are nevoie să se regleze, să se moduleze neuronal. Ce facem noi aici, dar altfel. La noi nu sunt efecte seciundare. Alcoolismul are efecte secundare. Să zicem că tu ai fost un băiat elegant, ți-ai văzut de treabă, joci bine, ai 19-20 de ani, toată lumea e supermulțumită de tine, dar începe presiunea, pe care nu ai simțit-o până atunci. Intri în noi contexte, pe care nu le-ai avut până atunci. Ești văzut, ca maimuța aia care se urcă în copac și i se vede curul. Și mai multă presiune, mai multă presiune. La un moment dat, ieși și tu cu băieții la un club și bei un pahar de șampanie. Și zici: „Stai, mă, că mă simt mai bine. Ce tare!” Subconștientul spune: „Bagă de-asta”. Dar conștientul are misiunea de a crea premise. Tu îți creezi pretexte ca să bei. Te relaxezi o oră-două, dar după aceea organismul are de suferit. Totul pornește de la nevoia creierului de a se relaxa. Dacă meditai 40 de minute pe zi, nu mai ajungeai la asta.

„Citeam în cantonament și eram considerat anormal”

Dar cine să te învețe să meditezi?
Eu am făcut volei vreo 9 ani. Eram singurul care avea cărți în cantonament. Râdeau colegii de mine. La un moment dat, am crezut că eu am o problemă. Ce înseamnă normalitatea? Definiție: adaptarea la șabloane socio-culturale general acceptate. Nu trebuie să spun eu despre mine că sunt normal, ci trebuie să o spună ceilalți. Dacă normalitatea în vestiar este ca toți să se îmbete și să nu citească nimeni, unul care nu bea, dar citește, nu e normal, ci e anormal. Și este expulzat, scos din grup. Asta e problema de fapt, totul vine din educație. De-asta spun eu că statul ar trebui să investească în stadioane, săli de sport. Nici școlile nu sunt deschise, copiii nu pot juca fotbal în școală după ore. 

Ești convins că antrenamentele voastre ar putea revoluționa sportul?

Știu că deja se întâmplă asta. Afară sunt sute de milioane investiți în așa ceva, pentru că sunt miliarde de euro în joc. Se întâmplă și în State, și în Europa. AC Milan a făcut asta. Conceptul s-a numit The Mind Room.

Atunci, revoluționați sportul românesc?

Da, dar e o vorbă: Planurile fără bani sunt vise. Și mai trebuie o anumită deschidere. Resurse sunt. Cine spune că nu sunt bani în fotbal și în sport minte cu nerușinare.

Mulți oameni din sport sunt blocați în trecut...

E nevoie de o singură echipă să acceseze. Noi mergem la corporații și le spunem: „Voi nu vă permiteți să nu lurați cu noi”. „De ce?” „Păi lucrează deja competiția”.

Și dacă vor face asta mai multe echipe. Atunci, cine va câștiga?

Publicul. Pentru că va avea joc mai bun, faze mai tari și va primi ceea ce a plătit. Crește calitatea. Când toți încep să evolueze, publicul câștigă. Pentru că vede ceva ce n-a mai văzut. În momentul în care jucătorii dintr-o echipă joacă până „mor” pe teren, cu strategie, etc, chiar dacă acea echipă pierde, cel din tribune e mulțumit că jucătorii au dat tot ce au putut. Fanii câștigă emoția. În momentul în care majoritatea începe să implementeze antrenamente ca ale noastre, va câștiga  publicul.