Mica Românie Mare. Mihai Mironică scrie despre două întâmplări din China 

Cea cu România…

Noaptea prin Beijing într-un taxi, eu și șoferul chinez. Orașul era gol, călătoria curgea lin, priveam pe geam. Taximetristul era însă genul pus mereu pe conversat, pe glume, prietenos, curios și evident fără o boabă de engleză știută sau vreo altă limbă în afară de graiul său imposibil. Se uita spre mine în oglindă și mai din vorbe, mai din gesturi mă întreba care-i treaba cu mine, de unde sunt.

I-am spus “Romania”, având grijă să pronunț așa cum auzisem că o făceau ei. Chinezul meu prietenos murmură ca un înțelept din filmele cu arte marțiale “Romania, Romania”, apoi dă din cap și-mi anunță verdictul: “No”. Încerc clasicul reper, Hagi. Taximetristul repetă “googălitul” lăuntric cu voce tare “Hagi, Hagi” și apoi îmi aruncă din nou vesel prin oglindă: “No”. Am zis să încerc cu Nadia, chinezii erau atunci și sunt stăpânii lumii la gimnastică, Nadia chiar era în oraș pentru a comenta concursul de gimnastică pentru Azteca, televiziunea mexicană atât de populară în România pentru “telenovelas”.

Amicul meu curios mijește ochii deja mijiți și se transformă iarăși în ecoul meu: “Nadia, Nadia”… Și apoi îmi zâmbește din nou în oglindă: “No”. Aștepta fremătând deja următorul reper pe care să i-l arunc despre tărâmul acesta misterios, “Romania”. Simțeam însă că n-am nicio șansă dacă n-am izbutit cu Hagi și Nadia. M-am scuzat cu un gest și m-am întors la privitul orașului din goana mașinii.

Dar chinezul nu avea pace. Trebuia să rezolve această enigmă. Și, după câteva minute în care a răscolit prin toate cotloanele minții sale, mi-a strigat triumfător în oglinda retrovizoare: “Ciprian Porumbescu!!!”

Am înlemnit. Apoi m-am gândit că sunt la camera ascunsă, că e vreo farsă. A pronunțat impecabil numele compozitorului român și asta în sine era o performanță remarcabilă având în vedere diferențele lingvistice uriașe. Ca să nu mai zic că un taximetrist chinez îmi spunea despre un compozitor român din secolul 19. Părea un vis ilogic, absurd. Mai ales că n-am putut altceva decât să încuviințez uluit, dar dialogul nostru nu a putut continua decât cu niște zâmbete, râsete cu care marcam această reușită: Romania=Ciprian Porumbescu.

Misterul invocării unui asemenea nume mi-a fost lămurit la ambasada României. O poveste de dragoste între un băiat și-o fată, colegi într-o fabrică din China, a avut un succes enorm în presa de acolo. Tânărul nu știa cum să-i declare fetei sentimentul său. Dar a văzut un film românesc, “Ciprian Porumbescu”, și a împrumutat de acolo o “tehnică”. Filmul a cunoscut o explozie de popularitate datorită poveștii de dragoste a acestor tineri chinezi. Suflul exploziei a ajuns până în taxiul cu care călătoream prin Beijing.

Și acum istorioara cu limba română în China…

Am cunoscut tot în Beijing, în satul olimpic, un chinez care știa impecabil românește. Nu numai că vorbea extraordinar de bine, dar accentul lui era curat, de bucureștean mers la școală. Studiase medicina în România. La întoarcerea în Beijing, a mers la Universitate și le-a propus celor de acolo să țină un curs de limba română. Universitatea a acceptat.

Și a venit momentul deschiderii anului universitar. Prima zi de curs, chinezul meu profesor de română aștepta cu nerăbdare studenții. S-a înscris o singură persoană la cursul de română, o fată. După un timp, chinezul meu și fata s-au căsătorit. Într-un oraș cu o populație mai mare decât a României, limba română a unit doi chinezi. Așa cum “Ciprian Porumbescu” ajutase alți doi tineri chinezi să-și împărtășească dragostea…