Chivu, viața după accidentarea horror la cap: „Nu aveam puncte de reper, cădeam pe jos! Am reînvățat să merg și să alerg”

Avea 33 de ani și jucase 200 de meciuri în Serie A, dintre care 115 pentru „nerazzuri”, iar celelalte în tricoul Romei.

Chivu, viața după accidentarea horror la cap

Invitat la cea de-a zecea ediție a Sports Business Academy, Cristi a povestit episoade mai puțin știute din viața sa, inclusiv despre accidentarea groaznică de la cap de pe 6 ianuarie 2010, când s-a ciocnit violent cu Pelissier, într-un meci Chievo - Inter. 

Revenirea pe teren după operație a fost poate cea mai mare provocare. Cu siguranță, ceea ce și-a amintit Cristi Chivu din acea perioadă ne face să îi privim cu mai multă îngăduință pe fotbaliștii care se întorc după accidentări grave. 

Din tribună sau de la televizor se vede un sportiv care are o evoluție proastă. Trebuie să încercăm să ne punem, însă, în pielea acelui jucător și să înțelegem cauzele pentru care nu se mai ridică la nivelul așteptărilor. Probabil că niciun fan nu știa prin ce trecea Chivu, un sportiv care a fost aproape de moarte, dar care a avut șansa să se afle într-un oraș, Verona, cu un centru de neurochirurgie foarte avansat.

„Procesul de refacere a fost complicat. A trebuit să o iau de la zero, să învăț să merg, să alerg. Nu aveam puncte de reper, cădeam pe jos. Terenul de fotbal, fiind un câmp deschis... a fost foarte complicat. Trebuia să mă focusez pe bară, pe fanion. Dacă îmi pierdeam reperul, cădeam”, a dezvăluit fostul căpitan al naționalei la SBA.

Puțini fotbaliști ar fi mai avut tăria să revină în iarbă în aceste circumstanțe, dar Cristi nu a fost un fotbalist oarecare. Dincolo de calitatea sportivă, fiul fostului fotbalist și antrenor Mircea Chivu, a fost apreciat de toți cei cu care a colaborat pentru calitățile morale. Avusese „nebunia” să promită că se va întoarce și trebuia să se țină de cuvânt, ca întotdeauna.

Întrebat cum a avut puterea mentală să treacă peste momentele de suferință, Chivu a mărturisit că în perioadele de singurătate, care nu au fost puține, a învățat să vorbească cu el însuși, a învățat să se uite în oglindă și să își controleze gândurile: „Nu știu cum am făcut, dar cu timpul, în foarte mulți ani, am reușit asta. Când nu am reușit, am apelat și la specialiști. Au fost multe momente în viață, etape, în care singur nu am reușit, pentru că erau niște lucruri pe care eu nu le vedeam a fi fair față de sacrificiile pe care le făcusem”.

Chivu, tripleta unică în Italia 

Pe lângă oportunitatea de a fi la Verona, acolo unde a beneficiat de servicii medicale salvatoare, românul a mai avut șansa de a fi sprijinit de Jose Mourinho, un antrenor care a crezut în el, precum și de coechipierii colegi care i-au fost aproape.

În acel an, Inter Milano a cucerit tot ce se putea cuceri: Liga Campionilor, Il Scudetto și Cupa Italiei. Niciun club din Italia nu a mai reușit „tripleta” până în acest moment, iar în Europa sunt numai câteva echipe care se pot mândri cu această performanță, în frunte cu Real Madrid, Bayern Munchen și FC Barcelona. 

„Nimeni nu și-a propus asta la început de sezon. Sigur că, la un club ca și Inter, ambițiile sunt foarte mari, încerci să câștigi tot ce se poate câștiga, dar te trezești în luna mai, când ai de jucat o finală de Cupa Italia, ești în cărți să câștigi campionatul și joci o semifinală de Liga Campionilor. Atunci zici: <Hopa! Se poate! Hai să vedem ce iese>”, și-a amintit Chivu.

Este nevoie și de noroc pentru un asemenea triumf, în sensul ca echipa să fie ferită de accidentări care să îi deregleze angrenajul. Apoi, intervin calitatea și unitatea grupului și, desigur, priceperea antrenorului.

Fostul internațional a dezăluit la Sports Business Academy despre ce simte un fotbalist înaintea unei finale de Ligă a Campionilor: „Ajuns acolo, ai cea mai mare teamă: <Și dacă o pierd? Era mai bine dacă nu ajungeam>”. Dar, o dată ce a ridicat trofeul, satisfacția a fost imensă.

La acest nivel, bucuria ține, însă, numai 2-3 zile, pentru că se instalează presiunea următorului obiectiv. Mentalitatea în cluburile de top ale continentului este următoarea: „Ce am făcut ieri nu mai contează, important e ce facem azi pentru a avea succes mâine”.

Chivu s-a mai putut adapta în România

Chivu s-a retras după ce a cucerit 4 distincții individuale (de 3 ori fotbalistul român al anului și o dată jucătorul anului în Olanda) și 13 trofee la nivel de club (Liga Campionilor, Cupa Mondială a Cluburilor, 3 campionate ale Italiei, 3 Cupe și 2 Supercupe ale Italiei, campionatul Olandei, Cupa și Supercupa Olandei).  

Într-un fel, faptul că a fost forțat de problemele medicale l-a ajutat să treacă mai ușor pestec momentul în care a pus capăt carierei. A admis că i-ar fi fost mult mai greu din punct de vedere psihic să se retragă din cauza vârstei sau din lipsă de motivație. Știa că nu are de ales și a intrat cu un alt moral într-o nouă etapă a vieții. 

Inițial, a revenit cu familia în România, așa cum își dorea și cum plănuise de mult timp, însă stilul de viață de aici nu i se mai potrivea: „O săptămână, o lună a fost frumos, dar cotidianul și felul în care eu eram obișnuit după 18 ani de stat pe-afară nu mi se mai potrivea. Mi-am dat seama că îmi va fi greu, copiii, la fel, nu s-au adaptat, și am luat o hotărâre în familie prin care am decis să ne întoarcem în Italia. Suntem legați de România, avem părinți acolo, venim foarte des, dar, deocamdată, am ales să trăim aici (n.r. - în Italia)”.