Scrisoarea senzationala a unui fotbalist roman: a avut 3 accidentari cumplite si a plecat la MUNCA in Germania! Sambata va juca impotriva lui Werder Bremen

Crescult la juniorii lui Dinamo, Bosilca a fost chinuit de accidentari cumplite, dar n-a renuntat niciodata la visul sau.

Dupa ani in care n-a crezut ca va mai ajunge sa joace la nivel profesionist. Tiberius a semnat cu o echipa din liga a 4-a germana. Va debuta impotriva lui Werder Bremen, in weekend!

Bosilca si-a spus povestea intr-o scrisoare pe care a trimis-o Sport.ro!

"Povestea pe care vreau sa v-o spun incepe pe cand aveam 17 ani si am fost cumparat de la Dinamo de FC Snagov aflata atunci in Liga 2-a.  La 18 ani si doua luni am debutat in Liga 2 contra Sportului Studentesc in Regie. Un an mai tarziu, aflat intr-o buna forma sportiva, am suferit o comotie cerebrala dupa o ciocnire in ultimele minute ale unui meci oficial, accidentare care m-a tinut 3 luni in afara terenului. 

La cateva luni dupa revenirea pe gazon am fost anuntat de antrenorul de portari ca voi fi convocat  la o preselectie pentru echipa nationala Under 19. La scurt timp am suferit o accidentare la genunchi  in timpul unui antrenament. Dupa 3 saptamani de repaus, doctorul care m-a consultat atunci pe baza RMN-ului si a simptomelor mele, mi-a spus ca pot relua normal antrenamentele desi inca aveam o durere destul de mare.

In antrenamentul imediat urmator, genunchiul a cedat si am fost diagnosticat cu ruptura de menisc intern. Am fost operat chiar de ziua mea de nastere, iar dupa operatie am facut 3 luni doar recuperare. Am revenit la antrenamente increzator si am muncit mult sa pot reveni la o forma cat mai buna si poate din nou in vizorul echipei nationale.

A urmat perioada de pregatire de dinaintea startului sezonului 2010-2011, iar ultimul meci amical inainte de plecarea in cantonament a fost contra celor de la Victoria Branesti. In minutul 88, dupa o iesire in afara careului, am suferit o dubla fractura de tibie si peroneu dupa o ciocnire cu 2 jucatori. Am ramas intins pe teren 30 de minute  pana la sosirea ambulantei, eram in stare de soc si speram sa nu fie adevarat, speram sa fie doar un cosmar din care sa ma trezesc si sa nu imi intristez din nou familia, dar nu a fost asa...

Au urmat 10 zile in spital in care din partea clubului am fost contactat doar de doi colegi si de antrenorul de portari. Pe urma nimeni altcineva nu s-a mai interesat de mine. A urmat o perioada foarte dificila din viata mea, am simtit ca tot ce construisem s-a daramat, ca nu mai am la ce sa visez. Dupa doua luni de la operatie, am inceput recuperarea la Centrul National de la Mogosoaia, am invatat din nou sa merg si sa progresez datorita fizioterapeutului nationalei, Tinel Tancu.

Cei din cadrul clubului imi repetau ca s-a terminat, ca este foarte greu sa mai fac performanta dupa asemenea accidentari in lant. Lucrul asta ma motiva si imi dadea si mai multa putere sa continui. Recuperarea am platit-o din banii mei deoarece clubul nu a vrut sa plateasca. Practic clubul ma abandonase. Dupa 6 luni de recuperare am putut alerga din nou, dar cu tija care imi sustinea tibia. 

Intre timp, Laurentiu Reghecampf fusese numit antrenor. Am intrat in programul echipei, iar Reghe mi-a spus ca nu fac parte din planurile sale. Trecusera 2 ani de la ultimul meu meci oficial si in ultimul an primisem doar doua salarii. Am vorbit cu conducerea si m-au lasat sa plec liber. Am plecat din Bucuresti si m-am intors la Campina, orasul meu natal. Doar familia mi-ar fi putut vindeca moralul.

Am continuat fotbalul la Campina, practic ma intorsesem unde a inceput totul. Ma antrenam dimineata singur si seara cu echipa. Am trait din nou bucuria meciurilor oficiale iar dupa terminarea turului am avut un meci amical cu Petrolul Ploiesti, incheiat 0-0. Dupa meci am fost anuntat de antrenorul meu ca antrenorul cu portarii de la Petrolul vrea sa merg cu echipa in urmatorul lor cantonament.

A doua zi am fost anuntat de conducerea echipei mele ca Vivi Rachita (pe atunci antrenor la Petrolul) s-a opus ca eu sa mai merg in cantonament deoarece doreste sa il transfere pe portarul lituanian Valincius. Am terminat sezonul la Campina si m-am intors in Bucuresti la Juventus unde am jucat cateva luni, apoi am inceput pregatirea cu Adrian Iencsi la FC Voluntari si am facut un cantonament foarte bun.

Am dat probe la Rapid inainte de startul Ligii secunde. In timpul pregatirii am suferit o intindere de ligament la umarul drept si nu am mai putut continua antrenamentele. Durerile erau foarte mari, iar medicii mi-au spus ca ar fi mai bine sa astept ca durerile sa treaca prin tratament si sa nu fiu operat.

Ramasesem fara echipa si accidentat. Dupa 5 luni de tratament durerile erau aproape aceleasi. Am continuat sa ma antrenez singur si ma rugam ca durerile sa-mi treaca. Stiam ca timpul mi se scurge. Ma antrenam cu lacrimi in ochi si simteam ca nu mai am pentru ce sa ma mai antrenez, simteam ca nu voi mai putea juca vreodata fotbal, dar nu ma puteam opri.

Am inceput fotbalul la varsta de 7 ani si de atunci m-am dedicat in totalitate, e foarte greu sa accepti ca nu mai ai de ce sa lupti, ca drumul s-a sfarsit, ca ai dezamagit copilul din tine care odata visa la mult mai mult decat ai realizat. A trebuit sa iau o decizie.  Acum doi ani si jumatate am hotarat sa plec la un prieten in Germania sa muncesc.

Munceam 10 ore pe zi, de la ora 14.00 pana la 00.00 iar dimineata mergeam la alergat. Dupa 5 luni de munca ,in fabrica unde lucram a venit cineva la mine care m-a intrebat daca e adevarat ca am jucat fotbal in Liga 2 din Romania. Am discutat, mi-a spus ca reprezinta o echipa de liga 6-a din Germania si ca vrea sa ma prezint la antrenamente sa ma testeze.

M-am prezentat la antrenament, nu am simtit nicio durere, iar dupa al doilea antrenament deja mi s-a propus sa raman. Am aflat ca echipa pierduse cativa jucatori importanti inaintea inceperii sezonului si era pe ultimul loc dupa 5 etape, cu un singur punct acumulat si 22 de goluri primite. Nu am stat pe ganduri, mi-am dat demisia de la locul de munca si am reluat munca pe care o indrageam cu adevarat.

Am intrat in echipa, iar dupa primele jocuri, ziarele locale au inceput sa scrie despre interventiile mele care au ajutat clubul sa acumuleze puncte. In startul returului, am invins cu 2-0 liderul care ne batuse in tur cu 10-0 chiar cu un meci inainte ca eu sa ajung la echipa.

Ne-am calificat si in finala cupei pe regiune in care clubul nu mai ajunsesera din 1981. Multumesc lui Dumnezeu, m-a ajutat sa raman sanatos, sa imi continui seria meciurilor bune si sa imi ajut echipa pana in ultima etapa in care ne-am salvat de la retrogradare, dupa o victorie cu 2-0.

Lumea fotbalului de la acest nivel a asociat salvarea de la retrogradare cu transferul meu la echipa. S-a aflat rapid despre mine, despre meciurile pe care le-am facut, oamenii fiind foarte pasionati de fotbal aici. In ziar s-a scris ca vin din Romania si ca am jucat la Dinamo Bucuresti (probabil singura echipa pe care o cunosc din CV-ul meu).

Am primit oferte de la mai multe cluburi. Echipa de liga 4-a VfB Oldenburg a fost cea mai interesata de mine si de astazi sunt jucatorul lor. Tocmai am fost anuntat ca duminica voi debuta in amicalul cu Werder Bremen. Daca fotbalul s-a intors la mine cand credeam ca ma parasise definitiv, cred ca nimic nu este imposibil daca iti doresti cu adevarat.

Sper ca nu am fost prea sentimental sau lipsit de modestie, pur si simplu v-am explicat exact asa cum s-au intamplat lucrurile pentru mine.

Sunt Tiberius Bosilca, am 27 de ani si cat timp voi putea juca fotbal nu voi renunta la visul de a imbraca tricoul echipei nationale!"