EXCLUSIV Coșmarul unei tenismene din România: "Am leșinat de patru ori, am stat cinci săptămâni în cârje și am învățat să merg din nou!"

Tenis

SPORT.RO

Data publicarii: 17 Iunie 2022, 04:56

Data actualizarii: 31 Octombrie 2024, 07:50

Una dintre cele mai bune jucătoare de tenis din țara noastră a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă.

TAGS:

Jaqueline CristianTenisaccidentareoperatieWTA

Jaqueline Cristian (24 ani) s-a accidentat grav la genunchi, în turul secund al turneului de la WTA Qatar Ladies Open, în februarie 2022. Cu șanse bune să intre în top 50 mondial, la momentul respectiv, sportiva din București a trecut printr-o operație dificilă, o recuperare anevoiasă și vrea să se întoarcă pe teren, la timp pentru startul ediției din acest an al US Open (29 august - 11 septembrie).

"Acum sunt bine, am trei luni și jumătate de la operație. Piciorul e undeva la un 80%, față de celălalt. Am avut probleme la genunchiul drept, a fost reconstrucție de ligament încrucișat și menisc. A fost o pivotare cu piciorul jos. A rămas piciorul în pământ și, odată cu ligamentul, s-a rupt și meniscul. De fapt, asta m-a ținut mai mult pe loc. La o operație hibridă, ce am eu, ar fi trebuit ca în trei luni să fiu 100%. Așa, pentru că meniscul e mai sensibil la cusătură, a trebuit să reiau activitatea foarte încet.

M-am operat la două zile după accidentare. Pe 22 februarie am căzut pe teren, pe 23 am zburat în țară și pe 24 m-am operat. L-am ales pe doctorul Ion Codorean, pentru că este cel mai bun pe accidentări de genunchi și m-am dus cu încredere. Stau un pic mai liniștită, pentru că am văzut operația pe viu, dar mi-a fost foarte rău după operație, mi-a fost rău din cauza anesteziei locale. Nu cred că treceam prin ce am trecut eu, dacă acceptam anestezia generală. În plus, pastilele de după operație au fost foarte puternice. Eu aveam voie să iau doar paracetamol, corpul meu nu era obișnuit cu medicamente așa puternice. Am stat trează și am urmărit operația, iar primele cinci zile au fost foarte grele. Am leșinat de patru ori, în primele cinci zile.

Am plecat din spital pe picioare, am avut voie să calc în el, dar doar 30%. Am stat cinci săptămâni cu cârje. Acasă am avut două aparate, care îți face flexia singur, îți ridică piciorul până la 90 de grade și înapoi, fără să lași greutatea corpului pe picior. Trebuia să fac mobilizare de rotulă încontinuu, 45 de minute, înainte să pun piciorul în aparat. Din două în două ore îmi puneam gheață, pentru că simțeam că arde foarte rău piciorul, se inflama puternic.

Seara era cumplit, a fost foarte greu. Cinci săptămâni am stat în cârje, apoi am învățat din nou să merg. E groaznic pentru o persoană activă să treacă prin așa ceva. A fost oribil pentru că am fost tot timpul dependentă de cineva, nu am avut voie să conduc șapte săptămâni. Cred că e o perioadă care m-a maturizat foarte mult. Își dai seama că problemele dinainte, un joc mai slab sau niște greșeli pe teren, sunt nimic pe lângă situația când vrei să te duci la baie singur și nu poți. Sau voiam să mă ridic în pat și simțeam că mi se face rău. Se vedea pe fața mea cum începeam să mă albesc și leșinam.

Un picior era normal, dar neantrenat, celălalt era atrofiat. Am luat-o de la zero, am reînvățat să merg. Mi-era frică să pun piciorul în pământ. Apoi am început recuperarea și fizioterapia, în unele zile stăteam cinci - șase ore în sală. A trebuit să stau mult acasă, pentru că, cel puțin la început, dacă țineam piciorul mai mult timp jos se umfla. Am stat acasă, dar nu e ca și cum m-am bucurat prea mult, în perioada aia. Acum sunt la 80%, pentru că am avut voie să reîncep antrenamentele când am ajuns la 70-75%.

Luna iunie o să fie de readaptare pe teren, vor fi antrenamente limitate. De la începutul lunii iulie o să pot să încarc mai mult. Primul turneu la care voi participa va fi US Open. Mi-am înghețat clasamentul, pentru că îți dă voie regulamentul când e vorba de accidentări grave și de operații, și nu am voie să joc șase luni din ziua în care a avut loc accidentarea. Se împlinesc șase luni exact pe 29 august, fix când începe US Open. Genunchiul e încă rigid, dar nu mai am dureri. Mai am de lucrat pe partea musculară, ca să îmi țină foarte bine genunchiul și să fie protejat. Cea mai bună proteză pentru genunchi e musculatura.

Iau perioada asta ca pe un cantonament, pentru că, în mod normal, nu avem timp să lucrăm atât de mult în această perioadă. Partea bună e că pot să pun la punct anumite chestii pe care altfel nu aș avea timp să le aranjez. Am avut mereu oameni lângă mine, de la familie la prieteni. Mi-au scris aproape toate fetele, mai ales la început, mi-au urat de bine imediat după accidentare. Singura cu care am vorbit foarte mult a fost Gabriel Ruse, pentru că am crescut împreună, facem parte din aceeași generație și mi-a scris săptămânal. Nu mi-a adus supă, ca în filme, pentru că a fost prinsă cu turneele, dar mi-a scris mult.

Accidentarea poate că a fost bună și pentru că mi-a arătat cine e aproape de mine. Eu oricum aveam destul de puțini oameni de care era apropiată și deschisă, deci nu a fost o schimbare foarte mare. La tenis, fiind un sport individual, îți alegi oamenii și cu ei mergi pe drumul tău. În mare parte din cazuri, speram și mi s-a dovedit că oamenii importanți vor fi aproape de mine. În tenis e loc pentru toată lumea, dar fiecare are drumul lui și momentul lui. Fiecare are alt stil de joc și de viață, nu e valabil același pentru toți. Rivalitate și competiție sunt în toate sporturile, nu s-au inventat în tenis, dar aici chiar e loc pentru toată lumea. Simona Halep mi-a scris chiar în ziua în care m-am accidentat și m-a încurajat, Irina Begu mi-a scris, aproape toate tenismenele din România...

Obiectivul pentru viitorul apropiat e să văd cum reacționează piciorul, pentru că trebuie să am grijă să fie tot timpul ok. Să joc la US Open, dacă e totul bine, unde o să intru direct pe tabloul principal. După turneu, să văd la ce nivel mă aflu și cum reacționează piciorul. Planul e să joc turnee până la finalul anului, cât de multe posibil. Când reintri în circuit după o accidentare, ai nevoie de meciuri, ca să-ți recapeți din nou încrederea și să intri în ritm. Eu prefer hardul și sper să revin la o formă foarte bună până la competițiile din Australia.

La început, a fost destul de greu de acceptat, pentru că accidentarea m-a prins într-o formă bună, eram foarte aproape de top 50. 'De ce mi s-a întâmplat mie? De ce acum? De ce?'. Am încercat să văd partea bună și am zis că poate era o lecție pe care trebuia să o învăț. O să am timp să lucrez la ce voiam de mult, ca să pot să progresez. Poate o să pot astfel să intru în top 30, nu doar în top 50", a declarat Jaqueline Cristian pentru Sport.ro.

Articol recomandat de stirileprotv.ro

Decizia care i-a salvat viața lui Adrian, un român de 37 de ani prins în dezastrul din Spania: "Am luat câinele și m-am dus"