Se spune că sportivii mor de două ori: prima oară, în momentul în care se retrag.
Rafael Nadal a părăsit lumea tenisului profesionist într-o zi de marți, de la care s-a vrut să fi spus mai mult decât data însăși: 19 noiembrie 2024.
Nu a tratat niciodată sportul ca pe o joacă
Îmbrăcat în tricoul Spaniei, la Malaga, în contextul unor zile zbuciumate de inundațiile care au chinuit Peninsula Iberică în acest an, Rafa Nadal a avut șansa unui ultim meci în contextul perfect, exceptând suprafața pe care s-a jucat. Care nu a fost zgură.
O înfrângere în fața numărului 80 ATP, Botic Van De Zandschulp, care a atârnat decisiv în confruntarea pierdută de spanioli nu a fost, cu certitudine, retragerea mult visată de Nadal și fanii săi.
Rafa a riscat și a pierdut.
„Dacă nu pierzi, nu poți să te bucuri de victorii. Trebuie să le accepți pe amândouă,” sunt cuvintele „Matadorului” din Manacor.
Ne așteptam cu toții la un moment mai copleșitor. Mai dureros, precum a fost ținerea de mână dintre Nadal și Federer, în timp ce ambii plângeau incontrolabil, în cadrul Cupei Laver din 2022.
Nadal, un mare iubitor al vieții, spunea într-un interviu că nu vede vreun lucru în viața sa care să se îmbunătățească, o dată cu trecerea timpului. Se scurge, agonizant, până când nu va mai fi.
În perioada sa de glorie, nu a simțit că exagerează cu victoriile
Nu a vrut lacrimi nici pe Arena Philippe-Chatrier, după ce a pierdut, în turul întâi al turneului de la Roland Garros 2024, pentru prima oară, în nouăsprezece participări pe zgura pariziană, dintre care paisprezece s-au încheiat cu marele trofeu în brațele sale.
A spus că poate va rămâne ultima sa participare la Roland Garros, iar așa a și fost.
S-a retras - și de la Roland Garros, și din tenis - într-o liniște atipică unui campion care a întors lumea (sportului) pe dos.
În 2005, când nu aveam nici măcar clasa întâi terminată, am văzut un Nadal tupeist, hotărât să muște din supremația mult-prea-elegantului Federer.
Cineva - poate chiar el însuși - i-o fi spus că poate și el chiar a crezut.
În mijlocul anilor 2000, în care sportul profesionist încă nu cunoștea rigorile științifice de azi, Nadal a muncit nu doar cu perseverență, ci și cu o abnegație într-atât de apăsat conturată, încât l-a făcut inclusiv pe Țiriac să se teamă pentru viața ibericului.
Accidentări imposibil de numărat, dar presărate des în parcursul său în tenis, sindromul Muller-Weiss, care l-a făcut să ̶j̶o̶a̶c̶e̶ câștige Roland Garros 2022 cu injecții, un Federer la vârful de formă al carierei și un Djokovic în continuă dezvoltare - toți acești factori nu au fost suficienți pentru a-l opri pe Nadal din a se retrage cu 22 de titluri de mare șlem.
A ratat recordul istoric, dar a mers la țintă spre inimile oamenilor.
Nu a tratat niciodată sportul ca pe o joacă. S-a scuturat de momentele grele ca de zgura lipită pe tălpile încălțărilor purtate la Roland Garros și a acceptat înfrângerile cu o atitudine de gentleman parcă împrumutată de la Federer.
„Nu eșecul e dușmanul meu. Dușmanul meu e frica de eșec,” a spus Nadal.
Nu s-a temut nici de suferință și a îndurat, uneori, parcă, la nesfârșit.
În perioada de glorie, nu a simțit că exagerează cu victoriile. Nici cu efectul care amețea mingile și rotea umerii adversarilor până aceștia cedau.
Nadal și durerea, o relație eternă
Și-a ținut fanii în tribune ori în fața televizoarelor timp de ore în șir, pentru intervale nesănătos de mari.
În 2009, Nadal și Verdasco au luptat, 5 ore și 14 minute, pentru a stabili numele celui mai bun tenismen spaniol din luna ianuarie a acelui an. Un set era cât un meci, iar meciul parcă se juca cu prețul vieții.
Avea să fie doar un preambul la finala Australian Open 2012, terminată, de această dată, cu un Nadal învins de Djokovic, după 5 ore și 53 de minute.
La capătul finalei Wimbledon 2008, când nimeni din tribunele Terenului Central nu mai era sută la sută sigur că vede mingea, Nadal s-a urcat peste Federer, peste tabela de scor cu afișaj istoric și s-a prezentat, în loja sa, pentru prima oară, în calitate de campion al celui mai prestigios turneu din istoria tenisului.
Sunt mulți care susțin că Nadal nu va rămâne primul în istoria tenisului.
Unii vorbesc despre perfecțiunea lui Federer, iar alții, despre greutatea incontestabilă a recordurilor lui Djokovic.
Rafael Nadal: „Fără suferință nu există fericire.”
Pentru mine însă va rămâne primul un Rafael Nadal care a privit durerea în ochi, i-a spus 'tu rămâi, eu continui' și a crezut în el chiar și atunci când nimeni nu l-a mai văzut capabil de ceva.
Prima jumătate a anului 2022, cu al doilea titlu de câștigător la Australian Open - care părea să nu mai vină niciodată - și cu un ultim trofeu la Paris, a fost ultima revenire de care Nadal trebuie să se bucure, în aceste prime clipe de viață fără tenis.
Pentru că, așa cum el spunea, „fără suferință nu există fericire.”
Rafael Nadal, sportiv de performanță retras în 2024.
