"Ziua Invinsului" si calcaiul lui Ahile pentru Federer. Mihai Mironica, despre cea mai tare finala din ultimii ani la Wimbledon

Un simbol al precocitatii la Wimbledon, Boris Becker, privea din tribuna spre felul in care Roger Federer incerca sa miste granitele de longevitate in privinta unui castigator al Sfantului Graal din tenis, cupa acordata invingatorului in Grand Slam-ul londonez. Becker s-a bucurat enorm pentru succesul celui pe care-l consiliaza acum, Novak Djokovic, dar la finalul acestei inclestari epice Federer a fost si el un invingator. Sa lupti in finala la 32 de ani cu o asemenea foame si cu o asemenea soliditate fizica si psihica pentru al optulea trofeu la Wimbledon in fata principalului favorit al turneului nu inseamna decat o noua pagina in biografia coplesitoare a acestui jucator nascut pentru a fi o legenda, dar in primul rand o legenda a gazonului londonez.

Au trecut 13 ani de cand tanarul Federer uimea lumea pentru prima oara la Wimbledon cu victoria obtinuta in fata septuplului castigator al trofeului londonez, Pete Sampras. O mare victorie care insa nu ajuta pe nimeni sa intrezareasca aparitia unui alt monstru al ierbii care sa colectioneze tot sapte titluri la Wimbledon. 13 ani mai tarziu, dupa ce adesfiintat mai toate recordurile magistrului sau Sampras, Federer a incercat sa-l lase pe american si fara un ultim mare record, cel al trofeelor obtinute la Wimbledon. S-a luptat superb, ca acum 13 ani, insa Djokovic este pur si simplu la apogeul carierei, cu un fizic perfect, cu toate loviturile la nivel optim, cu un grad de incredere in fortele proprii care a atins punctul de fierbere.

Mai toata cariera Federer a fost cel care a condus dansul in teren. Acum, in fata lui Djokovic, a jucat minunat rolul urmaritorului care nu renunta nici cand pare doborat definitiv cum s-a intamplat la 5-2 pentru sarb in setul al patrulea, moment in care Djokovic mai avea nevoie de un game pentru castigarea trofeului. Seria de 5 gameuri consecutive a veteranului elvetian a rupt nasturi la cateva din cele mai scrobite camasi aflate in pretioasa tribuna londoneza.

Djokovic este invingatorul incontestabil. Dar aceasta finala a fost si va ramane in primul rand despre Federer si puterea lui de a ne tine in continuare conectati la o epoca ce pare a fi apusa. Epoca in care vedeam mingi jucate „a la Wimbledon” de Stefan Edberg, marele rival al lui Becker aflat acum in staff-ul lui Fed. in setul decisiv, Djokovic avea minge de break la 4-3 pentru el, minge cu care isi deschidea clar drumul spre victorie. Federer a servit si a urcat nebuneste la fileu asa cum faceau cei doi seniori din tribuna, mutati acum intr-un duel al antrenorilor. Djokovic a trimis o minge de maestru, „sub fileu”, dar Federer a gasit acel demivole cu care Becker si Edberg ne-au incantat atatia ani. Lovitura cu care Federer a iesit din situatia critica si cu care si-a pregatit voleul decisiv. A fost momentul in care Becker a uitat ca este in tabara lui Djokovic si a aplaudat in gand o lovitura si o minge atat de „wimbledoneze”, amintind atat de mult chiar de acel Bum Bum Becker care uimea la 17 ani cu succesul sau naucitor printre barbatii care luptau pentru trofeul magic.

Ultima minge a acestei finale a fost un rever al lui Federer in fileu. si Edberg, si Becker, si Federer sunt niste magnifici Ahile ai Wimbledonului cu un calcai de toata frumusetea: reverul lor cu o mana, superb, dar atat de fragil in fata loviturilor de maciuca ale unor Agassi, Courier, Chang, sau azi Djokovic. O epoca apune doar ca Federer se mai incapataneaza sa reziste in amurgul sau, ca in acea seara cand la Wimbledon inca nu se construise nocturna si elvetianul cadea rapus in buza intunericului de reverul unei noi epoci, trimis atunci necrutator de Nadal.