New York Times a venit in Romania sa scrie despre echipa asta dupa un articol www.sport.ro! Povestea OZN a celui mai tare club
True Story
Cand backspace-ul e cel mai des apasata tasta si tu chiar TREBUIE sa scrii ceva simpatic si, oarecum, rapid, inseamna ca n-ai nicio treaba cu inspiratia in ziua aia.
Nu te ajuta cu nimic nici sa mai citesti o pagina dintr-o carte, nici sa-ti amintesti vreo nebunie pe care ai invatat-o in Romana de liceu. Nu iese. Te simti ca Tanase intr-un meci la Steaua, adica partial inutil. :) Numai ca tu trebuie sa vii cu textul si nu-ti permiti sa te multumesti cu cifrele proaste de monitorizare. S-ar putea ca povestea pe care nu poti s-o spui sa nu mai astepte pana saptamana viitoare. Din fericire pentru CT10, el are mereu sansa asta. Asa-i in fotbal. :)
OK, de unde pornim? Schimbam sistemul? Chemam pe unul de la incalzire, adica rugam pe altcineva sa scrie? Nu, astea nu sunt decat variante de glumite care te fac sa zambesti. Tu esti unul si trebuie sa traiesti cu semnele si cu neinspiratia ta.
Atunci, de unde iti mai iei motivatia? Deschizi youtube-ul, mai asculti ceva, pe urma vezi un related care simti ca o sa te scoata din stare. 'Tudorel Mihailescu, portarul cu o singura mana'. ASTA. Da, asta! Omul e atat de tare, ca te face sa nu mai intelegi nimic din lucrurile pe care le trimiteai la 'normal' pana in momentul in care l-ai vazut. Unde apara? Trebuie sa fie un set-up, ceva, adevarul arata cu siguranta altfel. Sau nu.
Pasiunea nebuna luata din meciurile traite in picioare se muta pe un monitor de laptop care nu stii cand o sa se inchida. De tot, definitiv, pentru ultima oara. Intelegeti voi cat e de vechi.
Trebuie sa-l gasim pe Tudorel, sa-l dam oamenilor. Un schimb de mailuri rapid rezolva. Asa ajungem la Fratia. Si asa incepe totul.
Fratia Bucuresti e cel mai tare club de care n-ai auzit vreodata. Promit. Nu pentru ca are un portar care face TOTUL cu o mana. Nu pentru ca antrenorul echipei a doua e unicul de culoare din Romania. Nu pentru ca managerul isi place atat de mult jucatorii, incat alearga mai mult ca ei in timpul meciurilor ca sa le asigure gratarul de dupa. Fratia spune cea mai convingatoare poveste despre fotbalul de care te-ai indragostit.
Despre insistenta tatalui de a-ti explica offside-ul, despre cazaturile pe care le acceptai barbateste pentru ca erau 'de la fotbal', despre fata draguta din clasa ta care iti numara golurile fara ca tu sa stii.
Asta explica de ce ai zambetul ala de copilarie pe fata cand te trezesti in tribuna de fier de la Vulcan.
Fratia vs Stefimar. Liga a 5-a. Meci la marginea Bucurestiului, langa uzina. Constantin Zamfir e omul pe care trebuie sa-l cauti. el e seful, dupa el alearga toata lumea. El e tipul ala care iti da raspunsurile inainte sa-i pui intrebari. Iti spune tot, iti ofera tot. Traieste pentru Fratia. Ce e Fratia?
"Bai, baiatule, sa-ti zic. Eu am mai multi frati. De mici, am fost obisnuiti sa impartim totul. Daca am un leu, o paine, orice, eu impart! Asa suntem noi, asa am crescut! Asta e Fratia! Nu exista dusmanie, doar prietenie! Toti ne avem ca fratii aici". Ai crede ca e doar text de PR la nivelul Ligii a 5-a, dar iti dai palme pe constiinta dupa o faza din repriza a doua. Arbitru e o domnisoara, Mihaela, de 22 de ani. Abia asteapta sa dea examenul pentru liga a 3-a.
N-are probleme sa se impuna in fata barbatilor din fata ei. La o faza care ii cere miscari rapide pentru cartonase in toate directiile, simte totusi ca cedeaza. Ajutorul vine de pe margine, de la Zamfir: "Baaa, ce-i cu voi? Ce-i cu atatea cartonase? Lasati fata in pace, are dreptate!" Nu e chiar atitudinea pe care ar fi gasit-o in prea multe alte locuri din Romania. Dar aici e Fratia, nu Romania.
ASTA e fotbalul pe care vrei sa-l vezi. Esti cu doi parinti in tribuna. In rest, ai structura subreda numai pentru tine. Asa era si pe terenul unde tie a inceput sa-ti placa sa-i vezi pe 'aia mari'. Numerele si oamenii de langa tine sunt doar accesorii cand iti confrunti amintirile cele mai profunde. Fratia - Stefimar n-are nicio treaba cu ce primesti in fiecare saptamana. Are legatura doar cu inceputul frumos de relatie pe care l-ai avut cu fotbalul cand erai de varsta Cartoon Network.
Tudorel Mihailescu s-a nascut fara jumatate de brat. El n-a avut nici macar Cartoon Network. Nici n-ar fi avut cand sa se uite, indiferent daca afara ar fi plouat, daca ar fi fost lovit rau la genunchi sau daca pedepsele date de parinti l-ar fi tinut in casa. Pentru el, visul a fost unul singur: sa devina portar. Nu l-au interesat zambetele superioare ale celor care credeau ca nu intelege ce inseamna asta. Nici partea cu: "E imposibil, uita-te la tine, n-ai cum s-o faci vreodata!"
"A trebuit sa muncesc mai mult decat ceilalti, poate mult mai mult, dar asta n-a contat. Am vrut sa fiu portar, mi-a placut, si nimeni n-a putut sa-mi scoata din cap ideea asta. Am facut ce-am stiut. Acum sunt aici, asta e nivelul meu, imi traiesc visul, nu vreau mai mult. Nu m-am gandit niciodata la ceea ce spune lumea, am facut lucrurile asa cum am simtit, cum am crezut ca e bine. Inainte de 89, m-am rugat de un medic mai mult de un an sa-mi dea viza. Pana la urma, cand a vazut ca aproape izbucnisem in plans, n-a mai rezistat si m-a ajutat cu documentele", isi incepe povestea barbatul de 47 de ani. Previzibil, discutia continua cu intrebarea legata de handicap.
CUM? "Asta se intreaba si adversarii. Cel putin, asta se intrebau la inceput. Mereu trageau in stanga mea, se asteptau sa fie usor sa-mi dea gol. S-a intamplat de foarte multe ori sa-i surprind", e mandru Tudorel.
In loc de discurs motivational, are parte de o imbratisare din partea antrenorului Aime Lema. Aime Lema? Suna strain. Pentru ca este. Fratia n-are bani sa angajeze antrenor cu licenta PRO, insa Aime e TOT ce-i trebuie. Congolezul de 45 de ani e singurul antrenor negru din Romania. Ever!
Se simte roman din toate punctele de vedere. Dupa cat de des ii suna telefonul si dupa limba usoara pe care o vorbeste, nu-l simti distanta de casa. Raspunde intai la intrebarile pe care i le pui, apoi se scuza si apasa butonul verde al telefonului: "Ma suna baietii! Azi e primul meu meci de cand ma implic 100% la echipa, trebuie sa fie o victorie. Jucatorii ma cauta sa ma intrebe daca am nevoie de ei, daca sa mai vina sau nu. Vor si ei sa stea cu familiile. O sa stea, dar dupa ce castigam, am nevoie de cei mai buni!".
Aime a facut Facultatea de Chimie, apoi si-a dat seama ca e bun la fotbal, ca-i place prea mult, deci s-a tinut de asta. A ajuns pana la nivelul Ligii a 2-a din Romania, a umplut stadioane in B si C, apoi un ghinion teribil l-a trecut pe margine: "Jucam pentru Onesti, venisera cei de la Farul sa ma transfere. Din pacate, chiar in meciul ala, m-am accidentat grav. Chiar daca am revenit, n-am mai putut niciodata sa ma ridic la nivelul la care fusesem. Viata, ce sa faci?"
Aime iti transmite toata energia pozitiva de care ai nevoie ca sa devii suporter Fratia. E in control, chiar daca sta la interviuri. Pustii care nu inteleg de unde vine atentia pentru echipa lor se trag greu in cabina. "Nu accept niciun alt rezultat in afara de victorie azi, sa se inteleaga! Vreau sa castigam!".
Fratia 2 e la mijlocul clasamentului in Liga a 5-a, insa e numai o situatie de moment. Planurile si atitudinea lui Aime trebuie sa faca viata frumoasa.
Te retragi, simti presiunea lucrurilor serioase de langa tine. Ai locuri in tribuna. Unde stai alaturi de parintii portarului de la Stefimar. Si atat. In afara spiritului agitat Zamfir, nimeni nu mai e interesat de meciul asta. Situatie de moment, pentru ca planurile pentru Fratia sunt mari:
"Copile, am luat credite, am facut totul din pasiune. Vreau sa ajung in Liga a 3-a, macar, la un moment dat. Asta a fost visul meu, mi-l traiesc. La noi toata lumea e welcome, cum se spune. :) De-aia suntem Fratia! De-aia gasesti la noi ce nu gasesti in alta parte. Si sa stii ca Tudorel si Aime sunt aici pentru ca sunt in primul rand oameni extraordinari. N-am facut niciodata diferente intre baieti, ei sunt valori si ca sportivi, dar mai ales ca oameni!"
Criteriile de selectie ale patronului iti dau un feeling bun. Chiar daca ar trebui sa fii obiectiv pana si la divizia asta, parca vrei sa bata Fratia. Pentru debutul lui Aime, pentru entuziasmul lui Zamfir, pentru zambetul de vis implinit al lui Tudorel. Pentru ca iti dai seama ca esti unul dintre ei.
Mihaela, arbitrul blond de 22 de ani, foloseste fluierul doar dupa ce un ied pierdut de la stana de langa stadion e scos din teren. Se mai intampla. Marcajele se fac pe loc. Tot Constantin Zamfir: "Noi centram, noi dam cu capul, stii expresia aia. Toate astea costa, nu-mi permit sa platesc, asa ca fac eu ce pot. Rustic, asa, incetisor! Hai sa-ti arat ceva!" :)
Sari peste metrul care de desparte de pamant si ajungi intr-o noua super stire. "Vezi, aici sunt doua cercuri" - spune Zamfir in timp ce arata cu degetul o forma nejustificata pe iarba. "La un moment dat, n-am mai putut sa ma mai ocup de nimic, crescusera buruieni mari de tot. Intr-o zi, am vazut cercurile astea, singurele, si mai am doua intr-un loc. Cum iti explici? Ce o fi? Nu am nicio idee, sa fi fost farfurii zburatoare? Oamenii de la Vulcan spun ca au vazut lumina, dar atat, nimeni nu stie nimic".
Tudorel, Aime, iedul, acum OZN-ul. Orele astea chiar MERITA sa te bucuri de ele. Am uitat, dar suntem aici pentru fotbal. Lema nu se simte prea confortabil pe margine, langa baietii lui. Jocul nu iese in primul sfert de ora, Stefimar are jucatori mai tineri si cu chef. Tudorel e hawk-eye. Scoate senzational o lovitura libera. Nu, omul asta nu poate sa NU aiba o mana. Omul asta nu poate sa aiba 47 de ani. Si nu poate sa ramana anonim, n-ar fi corect.
Mihailescu e atent la tot in jurul lui, isi tine apararea, vorbeste permanent. Ajutorul primit din poarta nu e suficient. Stefimar da prima gol. Traditia relaxarii dupa 1-0 functioneaza romaneste si la liga a 5-a. Urmeaza 70 de minute cu Fratia on top. Aime e dinamita pe margine, echipa ii copiaza stilul si se apropie din ce in ce mai usor de 1-1. Se joaca fotbal cum iti place sa vezi. Finalul se tine de scenariul zilei. Nebunie in minutul 90, portarul lui Stefimar faulteaza in careu si Mihaela da unul dintre cele mai sigure penalty-uri din cariera ei. Se bate puternic, la siguranta, pe centru. 1-1.
Aime e cel mai suparat. Nu-l calmeaza nici pacea de la gratarul presedintelui Zamfir: "Azi trebuia sa batem! Poate am pus si eu presiune pe ei, le-am zis ca nu accept alt rezultat. Dar nu accept mediocritatea, nu pot! Ce-i asta? Sunt foarte suparat".
Antrenorul nu asteapta rapoarte de monitorizare. A anuntat in vestiar ca doi dintre jucatori sunt out de la echipa: "V-am zis, pentru mine meciul asta e pierdut. Am vorbit cu doi dintre baieti, le-am zis sa nu mai vina!" Zamfir, ca intotdeauna, vine cu echilibrul: "E dur cu ei. Imi place atitudinea lui! Imi place mult! Probabil cei doi dati afara vor veni la mine, vom discuta, apoi voi incerca sa am si cu Aime un dialog, sa vedem ce se mai poate face".
Tudorel nu se mai vede in spatele rezultatului. Aime e prea suparat ca sa mai accepte felicitari pentru felul cum a inteles azi fotbalul. Portarul de 47 de ani fara o mana a invins tot. O face de fiecare data, la fiecare meci, dupa fiecare 90 de minute in care arata ca in lumea lui nu exista condamnari definitive.
Tudorel Mihailescu se bucura in fiecare zi de viata lui. Inainte de toate, e portar. Apoi, e omul care zambeste si accepta modest ca el e un erou. In vara, Tudorel nu asteapta perioada de transferuri pentru a-si afla viitorul. El e cu Fratia. Nimeni nu-i va da milioane de euro ca sa dispara de pe terenul din Vulcan. Pentru ca nu, nu in asta se masoara respectul.
Povestea lui Tudorel Mihailescu, a lui Aime si a presedintelui Zamfir, promovata de www.sport.ro si de jurnalul din sport de la PRO TV, a fost prezentata azi de New York Times. Americanii au avut un reporter special trimis la meciul cu Stefimar, pe jurnalistul englez James Montague, colaborator al unora dintre cele mai importante institutii media din lume: CNN, Guardian, BBC sau World Soccer.
CITESTE AICI ARTICOLUL PUBLICAT AZI DE NEW YORK TIMES!
FOTO: NY Times
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
