INTERVIU Cristina Pîrv, cea mai valoroasă voleibalistă din istoria României: „Eu pot, eu vreau, eu fac!” Aproape să intre în depresie după divorțul de marele Giba, și-a revenit prin credința în Dumnezeu
Volei
Cristina Pîrv (50 de ani) știe cinci limbi străine, e coach, speaker, mamă a doi copii, are o Academie de volei la Cluj, a avut până de curând echipă la Turda, a jucat în Italia, Franța, Brazilia și Argentina!
- „N-am vrut să mai aud de volei!”
- A făcut curs de gătit în Brazilia, dar mâncarea românească o face mama
- „Brazilienii mă iubesc!”
- La un pas de depresie după divorț
- Sportul te învață să fii disciplinat, să fii corect
- A fost olimpică la matematică în clasa a VIII-a!
- „Părinții mei, oameni simpli, de la țară, nu știau ce e voleiul”
- „Se poate câștiga bine și din volei”
A fost căsătorită cu Giba, vedeta voleiului brazilian, un idol în această țară, cu care are doi copii, Nicoll (18 ani) și Patrick (14 ani). Cristina și Giba s-au despărțit în 2012, când românca a aflat că soțul ei are o amantă. A fost șocant pentru ea, dar s-a pus pe picioare pentru cei doi copii, micuți la acea vreme.
De 4 ani, Cristina Pîrv a revenit în România, alături de cei doi copii ai ei. În această toamnă, va fi lector la Sports Business Academy, unde va vorbi despre performanțele ei, dar și despre eșecurile din carieră.
Spune-mi despre tine. Cum te-ai echilibrat, cum ți-ai reconsiderat poziția față de sport după ce te-ai lăsat de volei?
Păi după ce m-am lăsat de volei am fost mai mult în postura de mamă, dar eram și manager al fostului meu soț. Eu îi făceam toate contractele de publicitate, de imagine.
Deci lucrai, totuși, în domeniul sportului...
Nu-mi place să stau. Plus administrarea casei, a banilor.
Erai și managerul casei...
După ce m-am despărțit, a fost un șoc foarte mare, un eșec care m-a dat peste cap și psihic, din toate punctele de vedere. Și mi-am zis: Ok, ce alegi? Să te duci sus sau să te duci jos? Având doi copii, nu puteam să eșuez. N-aveam voie să fiu bolnavă, n-aveam voie să plâng, n-aveam voie să sufăr, n-aveam voie să nu fiu bine. Am început să fac cursuri de inteligență emoțională, am mers la psiholog...
„N-am vrut să mai aud de volei!”
În Brazilia, da?
Da, da, da. În Brazilia. Eu m-am întors în 2018 de acolo, dar m-am despărțit în 2013 sau 2012, nici nu mai știu. N-am mai vrut să aud atunci, după divorț, nici de volei feminin, nici de volei masculin. Am fost un an coordonatoare a unui centru de deprinderi profesionale, care se numește Centro Europeu de Curitiba. E un centru de limbi străine, de cursuri prin care poți să te dezvolți înainte sau după facultate, dezvoltare profesională. Centrul acesta avea nevoie de o transformare. Iar eu, cum am stat și în Franța, și-n Italia, și peste tot în lume, în Rusia, Brazilia, Argentina, am zis că veau să fac și altceva decât volei. Și, cum sunt și profesoară de sport, am zis „Hai să fiu și profesoară!” Îmi plăcea în copilărie să zic că voi fi profesoară. Așa că am fost coordonatoare la centrul acesta, l-am transformat, am făcut niște schimbări împreună cu patronii de acolo. Ei nu prea aveau chestia asta cu lucratul în grup, în echipă, nu prea se cunoșteau între ei. Am adus concepții noi, centrul a crescut.
Te-a ajutat foarte mult sportul, voleiul, știai cum se lucrează în echipă...
Da, m-a ajutat foate mult munca în echipă. Ai nevoie de fiecare. Ei nu prea știau ce să facă unul cu altul, profesorii nu se cunoșteau între ei, nu știau ce face fiecare la cursuri. Cum adică nu știu eu ce faci tu și tu ce fac ceilalți? Și le-am spus: „Trebuie să ne cunoaștem, hai să ne întâlnim, hai să facem specializări”. Mi-au zis: „Wow, Cristina, dar de unde vii?”
A făcut curs de gătit în Brazilia, dar mâncarea românească o face mama
Ai reușit să schimbi lucrurile?
Da, da, da. Sunt prietenă și acum cu patronii de acolo. Eu am făcut și un curs de gătit acolo. Îmi place să gătesc, da nu am foarte mult timp.
Ce îți place să gătești?
De toate. Paste, dulciuri, tiramisu...
Ceva românesc gătești?
Nu prea, pentru că îmi face mama.
Câte limbi străine știi?
Vreo 5. Italiana, portugheza, spaniola, engleza și ceva franceză.
Așa, și după implicaea la acel centru?
Am avut o ofertă din Brazilia, de la președintele Federației Parana. Parana este județul, regiunea în care eram noi. Mi-a zis că are un titlu de Divizia B la volei și m-a întrebat dacă vreau să-l gestionez. Nu avea nimic altceva, decât dreptul de joc.
Cum adică să-l gestionezi?
Să fiu manager. Aveam numele, titlul, dar trebuia să fac echipă. Asta era pe 15 noiembrie, iar pe 21 ianuarie am început campioantul. Am plecat de la zero și am făcut o echipă foarte repede. Am găsit și sponsori, și jucătoare olimpice, și antrenor care fusese campion olimpic. Am avut șansă...
„Brazilienii mă iubesc!”
Brazilienii te iubeau, erai un idol acolo...
Brazilienii mă iubesc și acum. E o relație foarte bună între noi, e respect, o căldură profundă.
Dar nu aveai probleme după divorț? Giba era regele lor...
Îți dai seama. Eu eram româncă, el – brazilian. Clar că erau mulți cu el.
Și nu ți-au pus bețe-n roate?
Clar că au pus, dar eu m-am focusat pe ceea ce aveam eu nevoie. Și am avut oameni profesioniști, foarte buni, în jurul meu. Și psiholog, și avocați, și prieteni care mă iubeau cu adevărat și îmi spuneau: Cristina, asta e bine, asta nu e bine, nu băga asta în seamă. Și eu am avut tăria să trec. M-am gândit cel mai mult la copii, bineînțeles și la mine. Era cazul să mă pun și eu pe primul loc. Și, dacă tu vrei să fii bine, ești bine. Este un proces care durează, trebuie să se vindece rana, să se cicatrizeze, dar se poate.
Ai zis că te-ai pus și tu pe primul loc. Păi pe ce loc erai?
Cred că eram pe locul 10. Toată lumea era înaintea mea. Când m-am dus prima oară la psiholog, acesta mi-a zis: „Ok, mi-ai vorbit de soț, de copii, de carieră, de casă, de fani, de oamenii care lucează cu tine, dar tu? Ce-i place Cristinei Pîrv? Spune-mi despe tine. A fost un șoc pentru mine.
Și ce-i place acum Cristinei Pîrv?
(Râde) Ei, acum îmi plac multe. Îmi place să merg în vacanță, să citesc, să stau cu copiii, să gătesc, să merg la SPA, îmi place la soare, să mă întâlnesc cu pietenii.
Ai prieteni buni în Brazilia, dacă spui că le cereai părerea și chiar le-ai urmat sfaturile...
Da, chiar am prieteni foarte buni, în două părți ale Braziliei, două familii care m-au adoptat. Una din care face parte un fost antrenor de-ai mei, sunt și nașii fiului meu, iar a doua, cu care mergeam în vacanțe, oameni credincioși, stabili, fermi în principii. Și am și multe prietene. Unele au și venit în România.
La un pas de depresie după divorț
Ai spus într-un interviu recent că ai fost la un pas de depresie după divorț. Cum ai reușit să treci peste?
În primul rând, prin credința în Dumnezeu. Eu am avut principiile credinței de acasă, maică-mea e foarte credincioasă. Dar atunci, în copilăei, mă gândeam să nu fac prostii, că mă bate Dumnezeu. Mi-era teamă. Ziceam că nu cumva să mint, că e păcat. Apoi, după ce am început să mergem mai des la biserică, în Brazilia, chiar împreună cu fostul meu soț, înainte să ne despărțim, mi-am dat seama că de fapt Dumnezeu ne iubește. E dragoste de la Dumnezeu, și nu frică. E total diferit. Peotul spunea deseori: „Dacă ai o problemă, du-te în camera ta și roagă-te la Dumnezeu, iar răspunsurile și rezolvările îți vor apărea”. La început, îmi ziceam: „Ce spune ăsta? E nebun la cap?” Apoi am zis să încerc. Am închis ușa de la camera mea, cu Biblie sau fără Biblie, plângând sau râzând, cu emoții, am început să vorbesc și, wow, mi-au venit răspunsuri. Dar de multe ori vin diferit, nu neapărat cum vrem noi sau când vrem noi sau uneori mai bine decât vrem noi. Mi s-au întâmplat multe lucruri după ce m-am rugat.
Mai ții legătura cu fostul soț?
Da, da, da, da, da. Sigur. N-avem noi relația cea mai bună, dar suntem părinții a doi copii extraordinari.
Copiii tăi fac sport?
Nicoll face volei, dar nu cred că va juca la nivel profesionist. Îi place fitness-ul, îi place să alerge. Patrick (14 ani) e cu fotbalul. Cred că el poate juca la nivel profesionist. Ei trebuie să aleagă. Degeaba zic mama, tata, degeaba ai calități. E o decizie personală și un drum lung de parcurs.
Erai foarte sus ca și profesie, prestanță, familie când a intervenit despărțiea de Giba. A fost ca o cădere pentru tine?
Nu știu dacă e cădere, poate că este. Da, probabil. E șocul-șocurilor, fiindcă nu mă așteptam. La orice mă așteptam, numai la asta nu. Dar viața așa este.
Ai spus de mai multe ori că sportul este o formă de educație.
Sportul este sănătate, sportul este educație, sportul este bucurie, disciplină, perseverență, organizare, cunoașterea limitelor.
De ce crezi că în România sportul nu este considerat o prioritate națională?
Dacă aș ști de ce... Am văzut mentalitatea asta aici: copilul are de învățat, nu merge la sport. Poți să și înveți foarte bine, și să faci sport foarte bine. În Statele Unite sau în Brazilia, te duci la colegiu, cu bursă, trebuie să înveți foate bine și să fii un foarte bun sportiv. Nu poți să fii doar foarte bun la școală ca să te duci la o facultate. Și invers.
Sportul te învață să fii disciplinat, să fii corect
E un alt sistem acolo, tebuie schimbat sistemul și la noi.
De sus trebuie să plece. Am văzut că David Popovici a spus-o de câteva ori, a îndemnat lumea, tinerii, să facă sport. Trebuie ca și cei de sus să înțeleagă că sportul e important, dar nu sportul de performanță, ci sportul de masă. Oamenii confundă la noi, zic că îl dau pe copil la sport ca să facă performanță. Nu, trebuie să îl dai pentru sănătate, pentru socializare, pentru disciplină. Nu poți fenta sportul. Școala o mai fentezi, mai copiezi... Sportul te învață să fii disciplinat, să fii corect, te învață ce e fair-play-ul. Ceea ce școala nu te învață.
Ce le transmiți copiilor care nu vor să facă sport?
Mai degrabă le-aș transmite părinților. Ei ar trebui să dea exemplu. Sportul se poate face indiferent de vârstă. Poți începe cu plimbare, de două ori pe zi, câte 15 minute. Mintea ta se limpezește când faci mișcare, iar deciziile din viața de zi cu zi sau de la job vor fi mai bune, vei face performanță în meseria ta. La mine, la Academia de volei, avem 150 de copii, probabil că puțini vor ajunge la un nivel înalt în sport, dar eu am văzut mari transformări la niște adolescenți, au devenit cetățeni mai buni, copii mai buni prin sport. Părinții lor nu știu cum să-mi mulțumească.
A fost olimpică la matematică în clasa a VIII-a!
Tu cum ai stat cu școala?
Eu am fost la Olimpiada de matematică în clasa a VIII-a. Îmi plăcea foarte mult matematica. Îmi plăceau materiile exacte.
Păi aveai timp de matematică dacă făceai sport?
Da, aveam timp. Și eram cea mai promițătoare junioară din țară.
De ce s-ar apuca un copil de volei în ziua de azi? Toată lumea se întreabă acum câți bani va câștiga.
S-au inversat rolurile, valorile. Când am început noi să jucăm, nu ne gândeam la bani, ci o făceam din pasiune. A venit o jucătoare la mine la echipă și mi-a zis din prima că vrea 2000 de euro pe lună. În ultimii doi ani, făcuse banca. I-am zis că îi dau 1000 de euro și, dacă face în fiecare meci 15-20 de puncte, îi voi da 2000 la finalul lunii. Nu a vrut așa.
Aud mereu chestiunea aceasta, că sportivul face sacrificii. E un sacrificiu să faci sport de performanță?
Dacă e un sacrificiu, nu este ok. Eu am un motto: „Fă ceea ce iubești, nu ceea ce-ți place!”. Trebuie să ai pasiune. Dacă nu ai pasiune, mai bine te lași. Eu le zic și copiilor mei: „Dacă e un sacrificiu să te duci să te antrenezi la 7 dimineața, atunci nu este ok. Fă sport de masă. Clar nu trebuie să fie un sacrificiu. Aaaa, că nu mai ai viață socială sâmbăta și duminica, te trezești mai devreme decât ceilalți, astea da, dar dacă le privești ca pe un sacrificiu, atunci nu e în regulă.
„Părinții mei, oameni simpli, de la țară, nu știau ce e voleiul”
Ești implicată în foarte multe proiecte, Academia, ai avut echipă de volei de la Turda, am văzut că ești și ambasadoare la „Kings and Queens”, la „Fabrica de campioni”, ai lansat și o colecție de haine, ești coach, speaker, mamă. Unde găsești energia și timpul pentru toate acestea?
Mereu vreau să evoluez și să dau și celui de lângă mine ceea ce am învățat, ceea ce trăiesc. Vreau să fiu o persoană care să inspire pe celălalt, să zică oamenii: „Dacă ea a făcut, eu de ce să nu pot?” Am plecat de la Tuda, părinți nu mă puteau susține financiar, nici nu erau cunoscători de volei...
Erau oameni simpli, nu?
Foarte simpli. Oameni simpli, de la țară. Dacă nu făceam volei, poate lucram la Fabrica de sticlă. Orice muncă este în regulă, dar sportul mi-a schimbat viața. Și atunci, mă simt și eu obligată, mă simt datoare să ajut oamenii. Chestia asta îmi dă foarte mare energie. Și la noi la Academie, erau copii cărora le era frică de mingi, plângeau, iar acum sunt veseli, s-au schimbat total. Când vezi copii mai fericiți, că vin cu zâmbetul pe buze, e cea mai mare satisfacție.
Academia îți aduce și profit? E și o afacere?
Nu merg pe pierdere, dar nici nu pot să zic că mă îmbogățesc. Nu am nevoie de chestia asta, pentru că am știut mereu să-mi administrez bugetul ca să mă pot descurca.
„Se poate câștiga bine și din volei”
Deci se poate câștiga și din volei? Dacă ești foarte sus, bănuiesc...
Să știi că se poate câștiga. Clar, cu cât ești mai sus, cu atât câștigi mai bine. Dar și cu banii, știi cum e, poți să câștigi 10.000 sau 100.000 pe lună. Dacă vei cheltui 12.000 sau 120.000... Problema e cum îți administrezi banii. Sunt sportivi care au câștigat mulți bani, iar apoi n-au mai avut deloc.
Vei fi lector la Sports Business Academy. Despre ce vrei să le vorbești cursanților?
Trebuie să discut cu Cristi (n.r. - Cristian Gheorghe, fondatorul Sports Business Academy). Când merg ca speaker, îmi place să știu care este obiectivul lor, ce își doresc. Degeaba duc eu un mesaj care îmi place mie.
Da, dar trebuie să-ți placă și ție...
Corect, niciodată n-o să spun ce nu-mi place, dar trebuie să știu ce e important pentru oamenii cu care vorbesc. Ei să se identifice prin experiența mea. Voi vorbi, normal, și despre performanțele mele, și despre eșecuri. Mie îmi este clar că e nevoie în sportul românesc de acești oameni care se specializează la Sports Business Academy.
Poți să faci afaceri în sport în România. Ai simțit piedici, birocrație, când ți-ai deschis Academia de volei și când ți-ai făcut echipa la Turda?
Orice problemă are o rezolvare. Degeaba mă plâng, nu așa se rezolvă. Atunci, am adoptat filozofia: „Fac ceea e e mai bine din ceea ce am”. Noi ne plângem foarte mult, ne place să fim victime. Dacă ne-am schimba un pic, ar fi mai bine.
Poate generațiile actuale de tineri și de copii să schimbe ceva în mentalitate...
Sunt unii care spun: Încerc să fac lucrul ăla. Eu nu accept să spună „încerc”. EU POT, EU VREAU, EU FAC. Când zici „încerc”, ești tot timpul în cerc. Dacă îți zice pilotul de avion când pleci în vacanță la Milano, de exemplu: „Bună ziua, voi încerca să ajung la Milano”? Ce faci atunci? Nu te dai jos din avion? Când zici „încerc”, deja pleci cu negativ. La mine la Academie, nu mai zice nimeni „nu pot” și „încerc”, ci „pot” și „vreau”.
Urmăriți SPORT.RO și pe Google News
